După o lungă absență, iată că mă întorc la prima mea iubire…
Care nu se uită niciodată, nu-i așa?
Putem rătăci, putem pleca departe-departe-departe… însă inima știe, indiferent de distanță sau de timpul scurs.
Le coeur a des raisons que la raison ignore…
Dintotdeauna mi-au plăcut macii.
Flori delicate, aproape ireale, imediat vestejite dacă sunt rupte…
Flori cu o menire, o dublă menire chiar.
Acolo unde cresc, pământul este bun.
Prezența lor înseamnă că terenul nu e poluat.
Fiind atât de fragile, nu ar rezista.
Asta am aflat-o acum mulți ani, când eram în Toscana în luna de miere, de la o mamma italiană, care ne-a primit în restaurantul ei, în mod normal închis la prânz, pentru că se pregăteau de un banchet de nuntă organizat acolo seara.
Eram numai noi doi pe terasă, la umbră și era… sincer, un pic ciudat.
Dar nu ne-a lăsat să plecăm, ne-a pus de-am gustat din toate bunătățile pe care le pregătise pentru banchet.
Pur și simplu, ne-a îndopat, mai rău ca pe gâște.
Iar când ne-a adus și desertul, am crezut că mor de fericire, Tiramisu, de la mamma lui de-acasă.
Am cerut nota de plată, eram amândoi sătui de-a binelea. Și un pic amețiți, poate. Sigur, de fericire.
Nici vorbă să ne ia bani, ne-a mai adus și un Limoncello și ne-a trimis să facem o siestă de amiază într-un câmp, pe care l-a descris foarte precis.
Era la vreo 3 km depărtare.
Am mulțumit căt am putut de călduros, pe jumătate în engleză, pe jumătate într-o italiană aproximativă, prinsă de prin filme.
Ea și-a luat rămas bun de la noi, urându-ne casă de piatră, sau mă rog… echivalentul în italiană. Cică se vedea pe noi cât eram de îndrăgostiți și de proaspăt căsătoriți.
După vreo 10 ani, ne-am întors din nou la acel restaurant, dar asta e o altă poveste pe care o veți afla altădată.
Dar să revin… câmpul cu pricina era o priveliște absolut paradisiacă.
Maci roșii cât vedeai cu ochii. O frumusețe răpitoare și fragilă.
Și am făcut siesta acolo, și a fost minunat.
De curând, cineva mi-a tăiat răsuflarea cu niște imagini ale unui câmp de maci, aidoma celui din amintirea mea.
Nu cred că era o coincidență.
Universul știe ce face, nu risipește energie fără rost, nu-i așa?
Spuneam despre aceste flori că au o dublă menire.
Să fie dovada vie a faptului că acel teren nu este poluat, mai întâi.
Și să ne amintească, atunci când mai uităm, că frumusețea este fragilă.
Pe cât de încântătoare, pe atât de fragilă.
Frumusețea unui gând, care odată conștientizat, aproape a și dispărut.
Frumusețea unei clipe, de îndată măturată de secundele ce stăteau la coadă.
Frumusețea aceea efemeră, dar atât de indispensabilă, fără de care ni s-ar duce pe apa sâmbetii orice chef de viață.
Iar floarea de mac poartă în sine această frumusețe.
Și ne-o dăruiește, zic eu, tocmai atunci când avem mai multă nevoie de ea.
Să știți că eu trișez un pic, am o broșă simplă, din hârtie de mătase roșie, un mac stilizat.
Și o port în momentele cu adevărat importante, cele pe care nu vreau să le uit.
Amalia