Mă tot gândeam, într-o doară… ce ne facem după Covid? Pentru că momentul acela nu e chiar atât de departe, mai avem un pic și se deschid terasele… dă vara năvală peste noi.
Eu una, știu clar ce voi face. Organizez o excursie Mousquetaires… undeva pe o terasă frumoasă, ma gândeam chiar la ultimul etaj al hotelului Warwick unde este un rooftop, cu o priveliște splendidă peste Grand-Place și peste tot Bruxelles. Și comandăm fiecare câte un cocktail super sofisticat, cu aburi, cu fumuri, cu șervețel și pai asortat, servit de un ospătar super classy, atletic, tatuat și cu siguranță star necontestat pe pista de dans vineri seara.
Și stăm la taclale, așa ca între fete nevorbite de câteva luni bune.
Și povestim tot… eu am de zis în continuare detaliile mari și mici despre Cowboy, că nu am reușit încă să actualizez toate informațiile.
Parcă văd că nu vom avea timp destul, într-o singură ieșire între noi, fetele Mousquetaires, să povestim tot ce s-a întâmplat în viețile noastre Covidate și nemuncite în sens clasic.
Adică am stat izolate prin casele noastre și tot am trăit un milion de chestii neprevăzute: ba un rodeo-două, ba un podcast, ba o midlife crisis…
Mă întreb ce ne făceam dacă mai și vedeam alți oameni… în afară de întâlnirile furtive cu trimișii speciali UPS, DHL, Fedex, cu poștașul și cu băieții cicliști și veseli de la Uber Eats, la câte comenzi am dat…
Slavă Domnului că vom reveni la normal.
Să ne putem reîntâlni în ritm obișnuit, o dată pe lună, și să ne dăm seama că nu avem chiar așa de multe chestii picante de povestit.
Să mergem spășiți înapoi la serviciu, să reintegrăm rutina aceea de care cică ne era dor. Să reluam pașnic cocoloșirea acelui ulcer, provocat de colegi și colege, de stress și de lipsa de timp.
Să scăpăm odată de sentimentul acesta neobișnuit că putem face absolut tot ce vrem. Că vezi tu Doamne… totul este mai mult decât posibil. Că viitorul arată foarte bine, numai să…
Amalia