My darling,
Când m-ai sunat, prima ta întrebare a fost: “ în ce fel Supernovez eu?”
Deși energia Supernovării tale este, dintotdeauna a fost, extrem de palpabilă pentru mine, atunci… luată pe nepusă masă, am eșuat cu brio să îți explic.
Aveam totuși circumstanțe atenuante: gândul că după atâta amar de vreme mă sunai, vocea ta limpede, fără emoții aparente, zgomotul sâcâitor al bătăilor inimii mele…
Toate laolaltă erau prea multe deodată pentru un singur om.
Chiar dacă nu reușeam să formulez ceva coerent, am ascultat cu mare atenție tot ce ai spus tu.
Și gândeam, în același timp, “nu, nimic nu s-a schimbat, aceeași stăpânire de sine, aceeași detașare”…
Îmi povesteai despre vulcanii din America Latină comparativ cu cei din Hawaii.
Ca o metaforă a pasiunii de acum 30 de ani, în mod necesar transformată în timp, o evoluție firească, metamorfozată într-o căldură diferită, mai domoală, mai primitoare, care liniștește.
Nu m-a liniștit.
Ești semn de pământ.
Sunt semn de foc.
Pământ și foc, prin definiție, în contopire, nu putem fi decât lavă.
Care mocnește doar, deocamdată.
În tine, din teama de a pierde “totul”, dar oare ai putea să pierzi ceva, când nimic nu se pierde, totul se transformă?
În mine, de teamă că te-aș putea înstrăina de mine și rătăci din nou.
Și astfel, suntem ca împietriți într-un stop-cadru.
În despărțirea dintre noi, flăcările mele nu dansează, nici o undă sismică nu-ți străbate întinderea.
Calm aparent.
Știm însă că lava aceasta încă nevăzută, dar energetic palpabilă, se încinge în adâncuri încet dar sigur.
Se învolburează inevitabil, se încarcă magnetic, își acensionează forțele.
Barometrul tensiunii e Whatsapp.
De teamă, încerc să mă țin cât mai departe.
De teamă, ai ales să fii indetectabil, în mod furtif.
Dar și eu, și tu, amândoi presimțim că vulcanul nostru, până acum dormant precum un spion rus în teritoriu yankee, se va trezi din letargie.
Când va irupe, va fi foc și pară.
Apoi, evident…
Remușcările își vor făuri o cale, torențial și insidios, înspre sufletul tău.
Regretele se vor atârna de poalele inimii tale zdrențuite, inexprimabile în tone ci în densitate.
Renunțarea, ca și armistițiu salvator, te va întoarce ostenit la Penelopa ta.
Știm deja.
Ce e scris, în lavă ne e pus.
Felul în care Supernovezi tu?
Te retragi în tine, într-o tăcere zgârcită în cuvinte, o liniște subterană, adăpostită, fără ecou.
Te ascunzi în măruntaiele tranșeelor tale și aștepți chitic, în speranța că va trece tumultul.
Te prefaci țărână, dură aspră seacă înghețată.
Dar nu ești.
Ca dovadă, o singură suflare fierbinte ar ajunge pentru a topi laolaltă praf, pietre, roci, stânci…
Nu e menirea ta să fii pământ uscat, arid, ars de soare tangențial, doar la suprafață.
Dintotdeauna, înscrisă fierbinte în lavă îți este devenirea, în revărsare îți este făgașul.
Mă întrebai cum Supernovezi tu?
Acum știu să îți spun.
Tu, când Supernovezi, te lupți crâncen să alegi o altă devenire, să urmezi un alt făgaș.
Amalia