My darling,

Până și Luna are o parte nevăzută, sumbră.
Dar tot Luna poeților rămâne.
Până și Forța are a dark side dar în continuare rămâne țelul suprem al fiecărui Jedi.

După cum spuneam încă de la început, și nu era doar o figură de stil…
Între noi, adevărul, always.

Ce-i drept, nu toate adevărurile sunt drăgălașe.
Tocmai asta e problema: ne dorim adevărul, dar să fie drăgălaș si sa stea cuminte acolo unde-l punem, ca o Mona Lisa în cutia ei de sticlă.
Să presupunem… ar ști toată lumea că era doar o târfă culeasă de pe străzi, pe care Da Vinci a plătit-o cu acest portret, deja… atracția ar scădea exponențial.
Însă, fiind necunoscută și eterică… a devenit Mona Lisa.
Pură, enigmatică și adorată.

Ce-i drept, nu toate adevărurile sunt bune de spus.
Adevărul e ca și aerul, este sau nu este.
Nespus, nu este.
Nespus ție, nu e decât un lanț pe care îl târâi doar eu de 30 de ani.
Și sălbăticiunea bolnavă de libertate din mine, de care te temeai instinctiv, nu mai vrea lanțuri.
Asta măcar, știai.

Și mi-e martor universul că și atunci am încercat să îti spun fie și o parte din adevăr, însă am ținut prelegeri în deșert.
Recitește scrisorile și poate că acum abia ai să vezi exact ce scrie.
Și nu întâmplător am evocat recent filmul The Eternal sunshine of a spotless mind.

Ce-i drept, nu toate adevărurile sunt adevărate.
Așa este.
Adevărul tău, în care eu sunt aproape a fictional character, ireal și ideal… o icoană curată și o amintire vie… nu e adevăr.
E mitologie masturbatorie.

Adevărul meu, în care tu m-ai urcat pe un piedestal și eu, cu mintea mea de 17 ani, n-am știut altă cale de a coborâ de acolo decât răsturnând infinitul și ancorând realitatea în carne vie…
Nici ăsta nu e adevăr, e durere pură.

Adevărul tău, în care m-ai așteptat să vin cu alai în Iași în 1995… nu e adevăr.
E legendă cizelată înspre consolidarea mitului “poet singuratic”.

Adevărul meu în care mă căsătoresc în aprilie 1994 și te regăsesc epistolar în octombrie același an… nu e adevăr.
E cronica unei despărțiri de dinainte anunțate.

Și aș putea continua la nesfârșit.
Tu, deși știi deja toate aceste lucruri, în fond nu vrei să le știi.

Însă acolo au fost dintotdeauna, în ungherele tainice ale sufletului.
Și nu ne-ai dat o șansă reală nicicând.

Însă adevărul este că recunoscându-l, ar trebui să accepți și acea parte sumbră, înfricoșătoare pe care o vezi în mine.
Nu doar pentru că ți-o urlu în față, ci și pentru că stii bine că și în tine ai îngropat-o atât de adânc, încât te-ai convins că nu există.

Tristul adevăr, my darling, este că abia acum, când ne dezbrăcăm de iluzii și mituri, când în sfărșit putem comunica de-adevăratelea pentru a afla cine suntem… alegem, în cunoștință de cauză, să nu o facem.

Amalia

Ceva de comentat?