Eu v-am spus cât de răi sunt stâlpii ăștia pe străzi, și să aveți grijă…
Am povestit copiilor aventura mea cu babeta-butelie, cu stâlpul, cu mesajul*, cu de toate…
Fetița mea, care e Diplomația întruchipată într-o stare de grație, se uită atent la fruntea mea și zice aproape serios:
– Cucuiul ăla, dacă te întreabă cineva, tu nu povesti nimic despre stâlp. Zi și tu că ți-au venit niște idei noi, și de aia…
Evident că au râs amândoi de mine pe brânci, și eu pe lângă ei…
Cred că asta e cea mai frumoasă chestie pe care am învățat-o de la Belgieni, și anume, faimoasa lor auto-dérision.
Să fii în stare să râzi sincer de tine însuți. Dar nu galben, ci așa, cu poftă.
Din suflet.
Să nu te iei prea în serios, că acuș dai colțul și nu ai mai apucat să te distrezi cu hohote și să descoperi, pe nepusă masă, câți mușchi abdominali poți avea.
Mulți tare de tot… fir-ar mama lor, oare de ce se tot pitesc?
Și cum te dor absolut toți, taman atunci când ești fericit.
Azi dimineață, devreme, încă pe întuneric, fiica mea iese din casă pentru a pleca la școală.
Eu, din ușă îi tot trimit bezele, flutur din mână, îi tot urez bis repetita o zi bună, o fluier admirativ la cât e de gazelă… și treptat, îmi dau seama că, tot uitându-se înapoi la mine, se îndreaptă țintă spre lampadarul de iluminare publică.
Strig din răsputeri:
– Stâlpul, stâlpul!
Ea crede inițial că mi-am adus iar aminte de cucui.
Zâmbește cât până în Canada, dus-întors.
Dar… văzând totuși că mă agit cam nefiresc, îi pică fisa, se întoarce și îl evită exact la limită.
Și îmi strigă, ținându-se inutil-teatral cu mâna de frunte:
– Telle mère, telle fille. Et je suis ta fille!
Iar eu a-d-o-r când copiii mei sunt mândri de mine.
Evident, am luat-o de la capăt cu râsete incontrolabile, amândouă pe trotuar.
Dis-de-dimineață, ne țineam de burtă, ne curgeau lacrimile, la ora 7h30, pe semi-întuneric.
Nu știu dacă ne-au văzut vecinii… oricum, nu-mi pasă!
Momente magice.
Am plecat la muncă numai zâmbete, pe vârfuri, precum o balerină.
Într-o zi, când va fi mare și se va mărita – dacă va exista vreodată în galaxia asta vreun băiat care să o merite – în discursul meu, plin de urări de fericire și de casă de piatră, voi povesti doar câteva din aventurile noastre printre care, cine știe? probabil și “aia cu stâlpul”.
Amalia