De ce ?

Uite o întrebare simplă, aproape banală. Am putea crede chiar inocentă și fără consecințe. Numai că… e genul de întrebare aparent inofensivă care deseori necesită o analiză sârguincioasă și temeinică, înainte de a fi în stare să răspunzi sincer.

Poți să dai doar o replică, gen “de aia” sau “asta te doare pe tine?”  Poți să dai teatral ochii peste cap, în semn de exasperare. Poți să te prefaci că meditezi intens, tocmai ca să eviți neplăcerea unui răspuns idiot. Sau superficial.

Însă atunci când cineva formulează o întrebare pe cât de scurtă, pe atât de complicată… per se devine destul de clar că e vorba de o întrebare chinuită, suferită, frământată, ascunsă o vreme sub covor și scoasă din nou la iveală, cu siguranță din… neputința de a o ignora încă o secundă în plus.

Ar fi o amăgeală si o dezamăgire să nu formulezi un răspuns.

Sunt și alte întrebări care, odată formulate cu voce tare… te poți îndoi dacă nu cumva persoana care întreabă știe deja răspunsul…

De ce? parcă e diferit. Sună a invitație mai apăsată. Sună a nevoie destul de imperioasă. Sună a dorința de a lămuri odată pentru totdeauna ce anume e de făcut. Sună și a speranță, oarecum.

Și mai cred că o întrebare atât de frontală merită un răspuns la înălțime. Un răspuns direct, ca un uppercut.

Eu am drept regulă să nu pun nici o întrebare pentru care nu aș fi pe deplin pregătită să ascult răspunsul, indiferent care ar fi el. De aceea, dacă întreb… merg pe principiul că pot încasa chiar și un uppercut. Dar se pare că nu toată lumea e așa de curajoasă. Sau de armurizată. Descopăr acest lucru, spre marea mea mirare.

Sunt unii oameni, care pun înadins astfel de întrebări țintă, dar care ar prefera un răspuns pe ocolite, edulcorat, premestecat. Și atunci când primesc un răspuns uppercut, sunt K.O.

Din vina cui?

Amalia