Ah, epoca asta modernă… ne trădează, ne dezvăluie celorlalți mai mult decât am dori, ne lasă goi pușcă în mijlocul intersecției.
“Astăzi mi-a fost gândul la tine”.
Frumos, chiar splendid prin simplitate.
On a envie d’y croire…
Dar în fond cât de autentic este? Cu siguranță este, dar cât?
Cât de “exclusiv”, de secret, de intim, de “rezervat” în sensul „inaccesibil tuturor”?
Dacă e și pe Facebook și pe Instagram… oare mai este ceva intim?
Dacă scrie “în Vama veche cu …X…” oare chiar mai e ceva unic, secret și rezervat?
Eu una, sunt mai de modă veche. Par deseori impudică, știu. Sunt deseori frontală, știu. Dar când e de suflet, de inimă, atunci parcă am o îndoială, o limită. Un fel de freamăt timid. De ezitare în frenezia postării all over the place.
Google-a-toate-știutorul nu știe mai nimic despre mine. Ei, mai fură el pe ici pe colo, dar nu îi dau nimic de bună voie.
Iar amicul Zuckerberg, în afară de ziua când a fost oficial convocat și ne-am întrezărit pe culoare la serviciu, nu are acces la viața mea. Îi apare mereu mesajul acces denied. O fi el simpatic, prezidențiabil, dar thanks, no thanks.
Reticență rușinată din secolul trecut. Mă înverșunez epidermic împotriva a tot ce poate deveni make-believe.
Sigur e o atitudine complet inadaptată tentațiilor moderne, de fast-faimă, de likes, de validare din partea unor necunoscuți care nici măcar nu au habar despre adevărata intenție sau adevăratul destinatar din spatele unei postări.
Dar eu tocmai asta cred: intenția contează. Denaturată, nu mai valorează prea mult, pierde din luciu.
Și oricum ar fi, întrebarea numărul 1 este: oare chiar tot ce facem/credem/simțim trebuie neapărat postat public?
Ca dovadă a ce? Been there? Done that? Oh, great!
Amalia
PS: Eu una am hotărât că închid pagina FB, aia de rodaj, unde re-postam ce scriu/povestesc eu aici. Aici, e pătrățica mea de Internet, e privată, e plătită, se cheamă că vă invit la mine acasă.
Cu acces exclusiv, vă primesc cu drag. Intenția sinceră si serioasă fiind de a vă povesti ceva care să vă dea de gândit (în cel mai bun caz) sau care să provoace măcar un zâmbet.
Qui m’aime, me suive! (< secolul XIII, cuvinte pronunțate de regele Philippe VI de Valois, împotriva burghezilor din Bruges, iar între timp replică celebră a lui Samy Naceri în filmul Taxi 2).