Mon amour perdu,
Voiam reședință permanentă la tine în suflet, dar nu se poate… Când dispari, fie trei zile, fie o săptămână, rămân ca și ghemuită în mijlocul străzii și mă târâi neputincioasă până la un colț de stradă, căutând adăpost sub o streașină.
Voiam loc la tine în inimă, dar nu se poate. Spuneai că inima ta e unicamerală și e deja cineva acolo.
Voiam ghemotoc la tine în brațe, dar nu se poate, fiindcă sângele meu e prea fierbinte și al tău e prea rece. Pare-se, nu se potrivesc.
Nimic din ce voiam eu nu se poate. Și mai dureros decât atât, acum reușești să mă urâțești. Și faci din mine o bolnavă, un fel de obsedată erotică, probabil pentru că îți e mai suportabil așa.
Oamenii mor și noi ne dăm huța, hai să fim serioși!
E deja complicat, pentru că distanța. E deja complicat, pentru că Ea. E deja complicat, pentru că eu nu am absolut deloc talentul jumătăților de măsură, al “operelor alese” pe sărite.
Ca eu să fiu în întregime eu, îmi trebuie și un amant.
Dacă ar fi să ne vedem doar o singură dată pe an, și să ne aparținem atunci, adânc și efemer, preț de câteva nopți, câteva ceasuri… ți-aș spune da, fără să ezit. Dar nici măcar atât nu se poate…
Tristul adevăr este că tu nu mă vrei. Nu pe mine și nu în întregime. Tu vrei doar… felul în care te simți când te scalzi gol pușcă în iubirea mea de tine.
Regret nespus, dar prefer să rămân întreagă. Mă aleg pe mine. După despărțire, mi-au trebuit ani ca să mă găsesc și să mă adun, bucată cu bucată, defecte și calități, pentru a mă întregi înapoi. Cu toată iubirea pe care ți-o port, dorința ta de noi doi nu mă alină îndeajuns.
Recent, chiar m-a rănit.
Eu îți urez din suflet să fii iubit exact așa cum îți dorești, rămas bun,
Amalia

Ceva de comentat?