My darling,
Cu tine în gând, always…
Derulând filmul ultimei noastre întâlniri, a discuției de-a lungul prânzului, îmi dau seama că tu ai fost cel care, la început, a vorbit cel mai mult… Acum știu că era o modalitate foarte iscusită de a compensa tăcerea mea.
Monologul tău, extrem de plăcut dealtfel, căci zâmbitor și oarecum zglobiu, ca un fluture colorat în lumina unei raze de soare… s-a preschimbat treptat în dialog. Abia când mi-a trecut teama irațională că îmi vei spune “rămas bun, nu te vreau”, am reușit să mă destind.
Printre alte subiecte, nu știu cum, a venit vorba de tatăl meu.
E, pentru mine, o adevărată încercare să vorbesc despre el. Prefer să evit. Dar cu tine, în mod neașteptat, am reușit să îl evoc firesc, în doar câteva cuvinte: laconic, faptic, aproape temerar-detașat. Fără să plâng. Fără să sparg nimic.
Ciudat.
S-a născut la 18 august 1948, după ce bunicul meu, făcut prizonier în munții Tatra, s-a întors de la război. Era deci fiu de țărani dintr-un sat în comuna Vadu-Moldovei, județul Suceava. Adolescent, mergea la școală, pe jos, desculț, până în Fălticeni. Abia la intrarea în oraș scotea din traistă ghetele și se încălța.
Suflet vesel, optimist, minte plină de vise și dorințe, încredere deplină în steaua lui norocoasă. De la el am moștenit această încredere.
Studii de drept în Iași. Mândria nu doar a bunicilor mei, ba chiar a întregului sat. Repartizat la baroul din Bacău, devine în scurt timp un fel de „fenomen” local. Câștiga absolut tot. Se pare că pledoariile lui erau epice. Pasiune pură, verb ardent, replici incisive și legea drept stindard. Luat sub aripă de fostul decan al baroului, Maître Boureanu parcă. Refuză să devină membru de partid. Rebel nu neapărat din cauza ideologiei, ci pur și simplu rebel. Promis unui viitor radios.
O soție frumoasă, două fete splendide. Petreceri dese acasă. Cel mai bun prieten al lui, răposatul Gil Ioniță cu nelipsita lui chitară, era un obișnuit al sufrageriei noastre. Și în ziua de astăzi am fiori când ascult cântecele lui de la Cenaclul Flacăra… Sa ne iubim sau Juramânt la Putna.
N-am să uit nicicând ziua în care a venit acasă cu mașina nou-nouță… o Dacie albă, care mi se părea ruptă din soare.
Tout allait pour le mieux dans le meilleur des mondes.
Până în ziua când … ceasul rău. Începutul sfârșitului. O pasiune, o mare iubire secretă și imposibilă, M. fiind tot atât de avocată și de căsătorită ca și el. Pare banal, la prima vedere. Dar nu și pentru o Supernova, precum era tatăl meu.
Evident, ca în filme, spirala descendentă… Nopți irosite, jocuri de noroc clandestine pe bani mulți, probabil alte femei, alcool, mult alcool. Dosare pierdute de-a valma căci nepregătite. Clienți foarte nemulțumiți, baroul deloc în largul lui. Divorț penibil și pronunțarea acestuia exact în ziua când am împlinit 18 ani.
Ulterior, excluderea din barou. Plecarea înapoi spre satul de baștină.
Îmi promisese. Că va pune capăt acelui coșmar, că va îndrepta tot răul. Îmi promisese.
Când am părăsit România definitiv, mi-a scris ani la rând. Am toate acele scrisori. Și poeme. Sunt frumoase, în felul lor trist. Sunt îndreptățite, în felul lor unilateral de a istorisi adevărul. Mă rog, un adevăr. Sunt plauzibile, în regretele și învinovățirile exprimate.
Sunt incapabilă să le citesc.
Îmi spuneai la prânz că meseria voastră e plină de capcane și că e atât de ușor să te pierzi. Te cred. Nu s-a regăsit și nu l-am regăsit.
Și într-o zi, recent întoarsă de la Moscova, am primit un telefon de la sora mea care mă anunța că murise. Cancer la gât, operat în Iași, dar prea tarziu. Morfină și suferințe crunte. Fără voce, pedeapsa supremă pentru un avocat. Mă rog, fost avocat. Am căzut din picioare și abia atunci am înțeles ce înseamnă două cuvinte foarte simple prea târziu.
Am revenit urgent în România, vroiam neapărat să merg la înmormântare. Cu sora mea, plecate în zori din Bacău, ar fi trebuit să ajungem la timp. După ce am schimbat trei mașini rămase în pană rând pe rând – dintre care una nou-nouță, iar motorul ei a luat pur și simplu foc, în mod absolut inexplicabil și misterios – am ajuns într-un târziu…
Prea târziu, când totul era terminat. Am aflat abia mai târziu că de fapt sora mea cică fusese “blestemată” să nu vină la înmormântarea lui, ca urmare a unei întrevederi tensionate. Pentru cei care cred în blesteme.
Eu adusesem câțiva trandafiri galbeni, la cimitir i-am pus pe pamântul negru, proaspăt aruncat de-a valma peste sicriu. Înainte să pornim din nou înapoi spre Bacău, mi s-a înmânat singurul obiect pe care mi-l lăsase mie: o pânza pictată, făcută sul… o cumpărase, o primise, nu știu.
Câțiva trandafiri galbeni într-o vază de lut.
Promite-mi, darling, că într-o zi mă vei ține în brațe și vom citi împreună scrisorile sale.
Promite-mi că mă vei ajuta să îi conving pe cei care hotărăsc, să dea numele lui uneia din sălile Judecătoriei, știu… pare imposibil.
Promite-mi, te rog.
Amalia