Ieri veni vorba cum ne organizăm și ce facem de revelion. Băiatul meu, care are 15 ani, zice: “aș merge cu prietenii la o seară de revelion”. Deja, în îndoiala din voce se aude că ceva nu e ok.
Ar merge dar e frustrant să te întorci la timp, din cauza interdicției de circulație pe timpul nopții… Ori sărbătorești miezul nopții, ori te lași păgubaș. Adică mai bine nu te duci și nu riști amenda de 750€. Și nici nu riști să suni la părinți în toiul nopții: “sunt la Comisariatul cutare, vii să mă iei?”
Incredibil… când aveam noi 15 ani, singura noastră grijă era (de fete, zic) cum să ne îmbrăcăm, nu Poliția sau vecinii de bine.
Așa că fiți și voi mai blânzi (de părinți, zic) pentru că nu știu ce anume ne-am face noi în locul lor, al adolescenților din ziua de azi, care trebuie să ducă în spinare o povară prea mare pentru umerii lor plăpânzi.
Covid, Poliție, amenzi, teamă, sentimentul că dorința lor de fericire simplă contravine unor reguli „esențiale” ale conviețuirii armonioase în societate…
Un fel de disperare care nu-și asumă tăria din decență, dintr-o educație prea bună, din cauza unor valori pe care noi le-am “predat” lor în școala vieții și care – acum, în acest context – îi prind într-o capcană: sunt gata să renunțe de bună voie la o petrecere de revelion binemeritată (a se vedea notele lor, îți vine să-i trimiti la revelion cu forța) doar pentru a ne convinge pe noi, părinții, că ei sunt adulți și sunt responsabili.
Dar eu nu vreau să fie adulți, deja, la 15 ani.
Mă doare.
Mă doare, fiindcă știu că eu, la vârsta lor, eram mult mai… egoistă, egocentrică, nu găsesc alt cuvânt mai potrivit. Și poate încă mai sunt, fără prea multe scuze false…
Dar noua generație… are un fel de a fi care mă înduioșează și mă întristează în același timp. E o generație căreia i se fură adolescența lipsită de griji, în numele unor lupte obscure despre care noi nu vrem să știm absolut nimic, chiar dacă ni s-ar explica adevărul brut.
Și de ce?
Pentru că ne-am închistat într-o gândire de confort, călduță, de „bun simț” și nu vrem să ni se zdruncine nici echilibrul fragil la care am ajuns în mintea noastră de foști “revoluționari de duminică seara”, nici edificiul de așa-zise certitudini în care ne tot silim să credem, doar pentru că au fost semi-doct enunțate și răs-repetate la tv de un papagal lipsit de creier.
Fiți rezonabili, cei care aveți în jur de 50 de ani.
Dați dovadă de simț al răspunderii voi, cărora vă țâțâie posteriorul de frică la gândul că pensia voastră nu va fi plătită (de cine? ironie a sorții, tocmai de cei cărora le ținem acum prelegeri despre maturizare și simțul răspunderii).
Nu mai adoptați un ton doct și a-toate-știutor când discutați cu copiii voștri, ca și cum chiar ați ști mai bine ce anume e de făcut.
Pentru că sincer… nu știm, ăsta e adevărul gol-goluț. Habar nu avem ce înseamnă să ai 15 ani în 2020.
Pentru că noi, la vârsta lor, ne puteam totuși duce la un revelion, fără un milion de alte întrebări pur existențiale, nu?
Dar nu vă mirați dacă într-o bună zi se vor uita la noi, cu acea privire în ochi, aia distantă care parcă spune “serios?” Și slavă Domnului că nu va fi mai rău de-atât, doar acea privire, tocmai pentru că au primit o educație atât de bună… un dresaj?
#rebelforever
Amalia