My darling,
Astăzi a trebuit să o însoțesc pe fiica mea la Saint-Gilles, una din cele 19 comune care alcătuiesc așa numita “Region de Bruxelles-Capitale”.
Avea un curs de trapèze volant, sportul ei preferat.
Am profitat de ocazie și, în ciuda unui frig ascuțit, așteptând-o, m-am plimbat timp de două ore în cartierul în care locuiam când eram studentă.
Deloc ușor.
Risc ridicat de averse de dezamăgire.
Strada pe care am stat, păstrează și acum locuri prin care-altădat’ fără tine am trecut…
Ciudat, totul era … știi cum?
Mai mic decât în amintirile mele.
Asta cu siguranță pentru că m-am îmburghezit în Uccle, eu… rebela, eu… revoluționara!
Poate exagerez.
Aici, în cartierul acesta l-am cunoscut pe Aleksandros, un Grec brunet cu ochi albaștri, dar asta e o altă poveste…
În fine, deși am regăsit toate locurile tinereții mele, nu știu… erau altele.
Spre exemplu, în strada Jean Volders, cafeneaua La Porteuse d’eau (Fata cu ulciorul) cu vitraliile sale Art Nouveau…
Petreceam după-amiezi întregi acolo, recopiind cursuri, făcând conspecte, învățând conjugări în rusă, visând la ziua în care printr-un miracol voi scrie din nou.
Era închis. Era trist. Era străin.
În Parvis de Saint-Gilles, care este un fel de esplanadă pietonală străjuită de catedrala în stil eclectic ce poartă același nume, sunt o grămadă de cafenele, vara cu terase înțesate și cu ambianțe muzicale ba latino, ba africane.
Am vrut neapărat să revăd Brasserie de L’Union, denumită după celebra echipă de fotbal din Saint-Gilles: l’Union Royale Saint-Gilloise.
Câte seri microbiste, și nu numai, am petrecut acolo în timpul studenției…
Înființată în anii 1920, era una din echipele cu cele mai multe titluri în istoria fotbalului belgian.
Absolut sublimă înainte de cel de-al Doilea război mondial, si-a căpătat porecla l’Union 60 ca urmare a unei serii neîntrerupte de 60 de meciuri neînvinsă, între 1933 si 1935.
Prin anii 1950, gloria sa a apus treptat, însă echipa nu a fost nicicând abandonată de suporteri.
După les Rouches du Standard de Liege, l’Union avea spectacolul cel mai impresionant în tribune în timpul meciurilor.
Dar și acolo era închis, va trebui să aștept până pe 2 ianuarie, ora 16h când vor deschide din nou.
În schimb, cartierul își menține reputația de pe vremuri: full of originals!
Un tip, ai fi jurat top model pe un catwalk Saint-Laurent.
Black, 1m85, subțire, felin, conștient de magnetismul lui.
And that makes it worse.
Black combat boots, cu șireturi neglijent dar studiat desfăcute.
Skinny jeans culoare gri-șoricel, cum ar spune fiul meu ”griffés par le chat” în genunchi.
Și un palton … de BLANĂ tigrată, purtat în stil Marylin Monroe, descheiat, dar oarecum înfășurat.
Ok, afară era bocnă de frig, dar de blană?
Cine îndrăznește să mai poarte blană adevărată în ziua de azi?
Ochelari de soare negri, imenși, Gucci, cu sigla supradimensionată.
Și mersul acela doar din coapse, un pic pe vârfuri, cu umerii oarecum aduși spre spate, ondulând ca un ghepard leneș.
Un fel de Usain Bolt în vacanță.
Am vrut să îl opresc să îi cer să mă lase să îl fotografiez.
Până la urmă, am preferat să “aștept autobuzul” și l-am lăsat să treacă pe lângă mine fără să îl acostez.
Sincer, regret. Era unic.
Prin acel look urla lumii întregi “exist”.
My kind of guy.
M-aș fi ascuns cu drag în paltonul lui de blană.
Amalia