Morning, darling,

Cândva, într-un alt imbold curajos, asemănător celui de ieri, te întrebam dacă erai pregătit să ne reîntâlnim în viața reală, dincolo de cuvinte.
Iar în scrisoarea din 3 mai 1995 îmi răspundeai :

« Pentru că nu mai suntem adolescenții primăverii lui ‘88, nu trebuie să ne fie teamă, niciodată și niciunde, de a ne revedea.
Dacă ne-am simți stingheri și străini atunci când privirile noastre se vor fi întâlnit, deja înseamnă că totul a fost zadarnic, că ne-am mințit cu cele mai frumoase cuvinte… »

Atunci, mi-a lipsit mie curajul.
Atunci, tu ascultai la radio « Wish you were here », Pink Floyd.

How I wish, how I wish you were here
We’re just two souls
Swimming in a fish bowl
Year after year
Running over the same old ground
And how we found
The same old fears
Wish you were here.

Cred că m-am lovit de peretele de sticlă al acelui metaforic fish bowl mai repede (acum 4 ani) sau mai abrupt decât tine.
De unde probabil și decalajul actual dintre noi.

Am ales, în ciuda tuturor pariurilor, să părăsesc acel „borcan” și acum sunt fericita posesoare a unor bilete tgv pentru Strasbourg, first class baby.
Și mă simt exact ca în sloganul amicului Barack « yes, I can ».

Am impresia, dar poate mă înșel, că sportivul din tine încă înoată – frenetic și în apnee – în acel fish bowl.
În mod eroic dealtfel, jos pălăria.
Dar eroismul lasă mereu urme care dor.

Întrebarea zilei e foarte simplă, sau cum ar spune Lucifer Morningstar (< Netflix):
What is it that you truly desire?

Pentru că atunci, în 1995, spuneai :
« Nu înțelegi că tot ce mi-aș dori, în ceea ce ne privește, este o acută nevoie de certitudine? »
Altfel spus, fizic, crud și direct : te vreau.

Știu, 1995 nu e 2019.
Dar în fond, anul e pur și simplu o cifră (‘88, ‘95, ‘19)
Doar circumstanțele exterioare nouă s-au schimbat. Nu noi, intrinsec.
Esența a ceea ce ești/sunt acum, a ceea ce erai/eram acum 30 de ani și a ceea ce vei/voi fi într-o viață următoare rămâne mereu pură, neatinsă.

Life happens, ai dreptate.
Dar life este de cele mai multe ori ceea ce alegem (conștient sau subconștient) să ni se întâmple.
Life însumează circumstanțele exterioare.

E ca și cum ai fi din nou student (esența) și ai alege să te prezinți la o sumedenie de examene (life): drept civil sau comercial, matematică sau biologie, geografie sau istorie, să fii soț, să fii tată sau nu, să fii avocat sau medic, să fii îndrăgostit.
Probele sunt diferite, unele le reușești, altele nu, însă studentul rămâne același.

Evoluție? Maturizare? Crezi ?
Încă mai trebuie să te conving că NU ești peștișorul din borcan, oricât de evolutiv, maturizat și bocnă însurat?

Well, fine… my darling, have it « your way ».
Old romantic Frank would certainly agree.

Dacă aceasta este calea de mijloc, reluăm pașnic corespondența noastră, exact ca în ’89-’90, exact ca în ’94-’95 și vei vedea, cam peste un an, cum istoria se repetă.
Atunci și acum, same old fears.

Crezi că mie nu mi-e teamă de acele trei-zile-și-trei-nopți în Alsacia?
Hell, yes!
Dar m-am jurat că voi căuta adevărul, tot adevărul și numai adevărul.
Nici o iluzie, oricât de literară și sexy ar fi ea, nu merită secunde din viața mea.

Și mai cred că singura alinare la această alienare este testul realității, odată pentru totdeauna.
Chiar și după 30 de ani nu e prea târziu.
Dar poate mă înșel.

Amalia

Ceva de comentat?