1987, Loredana Groza, « Bună seara, iubito »…
Doar un cântec vechi, aproape demodat și uitat.
Un cântec al vârstei noastre de atunci.
Și recitind astă seară aproape toată corespondența noastră de-a lungul anilor, de fapt doar scrisorile tale, recunosc cum în acele versuri simple se rostea un univers întreg.
« Bună seara, iubite,
Te aștept ca și când
Numai dragostea noastră
Ar fi pe Pământ,
Mai presus de măriri, de căderi,
Mai presus de măriri, de cuvânt… »
Astăzi, în gara Etterbeek am văzut un cuplu în vârstă, probabil 70 de ani.
Doamna s-a urcat în tren, dar nu s-a dezlipit de ușă.
Domnul a rămas în ploaie, fără umbrelă, demn și trist.
Nimic nu și-au spus, doar s-au privit, ireală densitate.
Și țiuitul ușilor care se închid cu indiferență…
Mai presus de căderi, de cuvânt…
Merg cu trenul aproape zilnic, și observ.
E gimnastica mea emotivă cea de toate zilele.
No smartphone, doar prezență acută, pură.
Privire curioasă aruncată peste Lume.
Iar scenariul ce s-a derulat astăzi în fața ochilor a fost semnalul decisiv pentru a te regăsi, căci totul era perfect orchestrat.
Ploaie mocănească, înfrigurare, tren, gară cenușie, iubire tristă, despărțire… și acest refren-scai, această melodie aproape sâcâitoare… “Bună seara, iubite”.
După mai bine de 30 de ani de la Alba Iulia, tu ce mai faci, darling?
Amalia
PS: foto credit Diana Cristea