Scriu pe scurt, pentru că sunt tare tristă.
Am sunat la Urgențe să vină să o ia pe Consigliere de acasă…
Mă sunase pe mine, abia-abia șoptind la telefon, că nu se simte bine și că are nevoie de o ambulanță.
De mult nu mi s-a mai întâmplat să mă simt atât de neputincioasă.
De parcă nu serveam la nimic.
De parcă eram paiață de paie.
Am sunat, am explicat cât am putut la telefon, am avut parte de oameni atenți și eficienți. Au sosit la ea acasă (în Flandra) în mai puțin de 20 de minute.
Și acum e la spital. Și așteptăm…
Poate e doar o apendicită.
Poate nu e grav.
Tatăl ei a făcut infarct acum câteva zile, a fost internat la terapie intensivă și a murit acum trei zile.
Și Consigliere nu putea merge în România, din cauza Covid și din cauza faptului că face parte din categoria de risc (insuficiențe respiratorii).
Și eu i-am zis, clar și răspicat, aproape autoritar, să meargă în România pentru tatăl ei.
Dar nu avea cum.
Evident că situația ei a declanșat supapa de urgență, cu sirene și bec roșu, la mine.
Tatăl meu a murit singur, într-un spital în Iași, operat de cancer la gât și nici măcar recusut la loc.
Și evident am aflat abia după.
Și evident, toți cei care își imaginează că noi ăștia, care trăim în Occident, suntem niște privilegiați… da suntem, pentru 1001 de chestii, da!
Dar poate nu pentru ceea ce este, în fond, cu adevărat important.
Mă duce gândul la cântecul lui Vasile Șeicaru, “Rugă pentru părinți”, versuri Adrian Păunescu..
Mă gândesc la o altă colegă, care a aflat la telefon despre decesul mamei sale și care, întorcându-se la urgență în România, a descoperit cu groază că dacă ți-a expirat buletinul sau pașaportul, până îți faci unul nou, sau… mă rog, alte acte provizorii, nu îți poți înmormânta părintele și te izbești de 1Mld de demersuri administrativo-absurde, de care chiar nu ai nevoie când deja ești în doliu.
Actele mele românești au expirat de vreo 20 de ani deja.
Am vrut la un moment dat să le refac, dar după ce am sunat la Consulat și am aflat cât costă și, mai ales, cât durează… m-am lăsat păgubașă.
Deși, pe undeva în sinea mea, știu că într-o bună zi va trebui să le refac, precum colega mea, în regim de urgență și stress maxim.
Probabil că asta e soarta noastră a prea-optimiștilor… să ne izbim cu capul de pragul de sus, exact când ne e lumea mai dragă.
Aștept, în continuare, vești de la Consigliere.
Până atunci, mă învârt prin casă, exact ca un Leu în cușcă strâmtă vestică.
Amalia