A-propos, voi știați ce e acest “bliss point”?
Utilizat de industria agro-alimentară, pentru a defini amestecul ideal de dulce și sărat, care induce neapărat dependență în rândul consumatorilor.
Spre exemplu, biscuiții TUC, dacă ați gustat… sunt absolut nucleari.
Începi pachetul, te bucuri de el, îl termini chiar fără să îți dai seama… și mai vrei.
Ești plin, dar nu te saturi, mai vrei.
Sunt “oameni de știință”, cu studii superioare, plătiți tocmai să găsească acel “bliss point”.
Știu un “dating coach” care afirmă că există și un “bliss point” în comunicare.
Și că poți aduce un partener în situația în care… te știe pe de rost, dar tot nu e sătul, mai vrea.
Tot el spune că “you don’t have ro be ruthless in tour tone if you are ruthless in your actions”.
Adică tonul face muzica și poate fi un marș funebru sau o odă bucuriei într-o relație… dar tot faptele vorbesc (mai) clar și răspicat.
Un ton mai ascuțit cică nu are consecințe reale, că sunt o grămadă de oameni gata să mai dea o șansă pentru a reîncălzi o ciorbă. În schimb, dacă acțiunile sunt definitive – ca în instanță – fără drept de apel… deja mesajul e mult mai clar.
Un ton zborșit te face să pari ne-atrăgăto(a)r(e) și arată câtă putere are celălalt asupra emoțiilor tale.
Asupra ta, în fond.
Că nu suntem făcuți din lut, ci din emoții.
Și atunci, eu mă întreb… oare nu cumva secretul unei relații „reușite” este să fii cât se poate de detașat, ca și cum i se întâmplă vecinului, nu ție?
Să menții acel nivel ideal de atenție și absență, care să aducă partenerul în faimosul “bliss point”?
Voi ce părere aveți?
Amalia