În tăcerea de tine, ca-ntr-o vizuină aș vrea să mă strecor
De iarnă să mă ascund, să-nchid ochii știind că mi-e dor
și mi-e frig, zgribulită să mă strâng în colac,
șuierul să cânte, noaptea să mă-mbrace. Iar de tine, eu să mă dezbrac.
În tăcerea de tine, dacă doare, nu e iubire. Nu are cum…
Ar putea fi dorință, sau dor, după perdeaua de fum,
ar putea fi frumos și fierbinte… Însă e în zadar,
în tăcerea deplină, nici măcar nu tresar.
Căci tăcerea de tine e înaltă, ca o catedrală
Cu sfinți ce mă mustră, până când lacrimi dau năvală
și-mi vine să urlu, să șuier, să-i blestem… Însă tac,
asurzită de bătăile inimii, în piept vârcolac.
În tăcerea de tine, aș vrea să mă-nalț, să mă-ndrept,
și lipsa de tine să o smulg, ca pe-o boală, din piept.
Liniștea în sfârșit să domnească, doar pe ea s-o aud
și să mă-ncălzească vântul de vară ce suflă din Sud.