Skip to main content
Nu știu de ce atât de multă lume confundă iubirea cu nevoia de iubire.
Vă promit solemn o postare lungă strict pe tema asta.
Cum s-ar zice seamănă, dar nu răsare.
Mă uitam aseară pe Netflix la filmul Malcolm & Marie, realizat în plină isterie covidică de Sam Levinson, în alb și negru, cu replici special imaginate pentru Zendaya, care o interpretează pe Marie.
Un film super intimist, un huit-clos absolut splendid din punct de vedere strict estetic, iar coloana muzical-sonoră e divină.
Dar partea cea mai interesantă e felul în care se desfășoară discuția între cei doi.
Exact ca în box: o succesiune rapidă de lovituri amețitoare, unele aproape sub centură, cu K.O.-uri elegante, ce respectă și regulile artei, și adversarul.
Cu răsturnări de pârghii ale ascendentului asupra celuilalt, cu dialoguri declamate exact ca în viața reală – de fapt, monologuri deghizate în discuție între adulți – însă finalul…
Sincer, finalul e intergalactic! N-am plâns, ci am înviat!
Am fost pur și simplu înghițită de adevărul brut și neșlefuit al acestei relații!
De limitele răbdării fiecăruia, neîncetat împinse la maxim, dar și de felul în care adevărul spulberă dureros dar extinde limitele iubirii dintre ei doi.
Mai adevărat de atât, e greu… e aproape imposibil.
Numai că e doar un film.
Câți dintre noi au șansa de a trăi acest adevăr absolut, fără ascunzișuri chiar și „nevinovate”, netrecute la fapte, cum s-ar zice?
Mulți chemați, puțini aleși.
Iluzii siropo-mincinoase peste tot! Povești de adormit pe sine și consoarta!
Va amintiți ce scriam aici* ?
Despre adevărul acela întreg… care, dacă nu e spus și dacă nu e încasat, atunci e ca și cum nu ar exista…
Pledez pentru forța brută a unui uppercut de sentimente .
Aleg durerea sau Nirvana de a ști adevărul, tot adevărul și numai adevărul, în locul dulcegăriilor anemice de mâine, sau din oricare altă zi, la care mulți se vor deda, nu neapărat de bună voie, ci de nevoie.
Trista nevoie de iubire.
Cum să nu vii acasă cu buchetul anemic? Și cu zâmbetul acela Colgate de îndrăgostit spășit, când ai atât de multe păcate pe suflet? E tot un fel de performanță, în fond…
Și-apoi, e mult mai ușor să primești zâmbind niște flori, decât adevărul verde în față.
Sincer, cine vrea într-adevăr adevărul? Puțini, cum spuneam.
Poate Malcolm și Marie…
Dar dacă te-ar lovi în plex adevărul gol-goluț a ceea ce trăiești, poate ți s-ar ofili buchetul instant, înainte de a apuca să îl oferi.
Dacă te-ai uita la adevărul buchetului cu ochii larg deschisi, poate ți-ar încremeni definitiv mușchii zigomatici, ăia necesari pentru zâmbit aiurea că primesti flori, aceleași în fiecare an, la aceeași dată simbolică.
Nu critic, doar mă mir de lipsa de curaj.
Dacă noi, ființe omenești, am avea doar un țel, doar o singură chemare… atunci cred că ar fi tocmai nevoia de absolut. Dorința de a sparge limitele – în orice domeniu: iubire, profesie, artă părintească, împlinire de sine, etc. –  așa cum unii chiar sparg recorduri.
Ar fi elanul acela spre mai sus și dorul de mai fierbinte.
E singurul motiv întemeiat pentru care ne tot dăm, la nesfârșit, în caruselul acesta numit “viață”. Până reușim…
Să fim mâine mai buni decât astăzi, să fim mâine mai aproape de adevăr decât astăzi.
Sigur că adevărul brut și întreg doare și sigur că focul frige.
Dar ce beznă și ce frig ar fi în noi, dacă nu le-ar fi inventat nimeni…
Amalia