My darling,
De câteva zile sunt în expectativă.
Ți-am scris o scrisoare, însă nu îndrăznesc să ți-o trimit.
Nu e gata ea, nu sunt gata eu.
Mă vezi?
Sunt un leu în cușcă, aștept momentul când se va apropia cineva pentru a deschide ușa.
În aparență leneșă, un fel de ucenică în atelierul unde se predă atitudinea “temerar-detașată” dar tensionată la maxim.
Observ cum mă răstesc, la vânzătoarea de la Grande Epicerie când îi cer saumon.
Mă răstesc la oamenii cu care intru în contact și care habar nu au de viața mea.
Dacă aș avea un ecran integrat, ar apărea permanent mesajul răbdare insuficientă.
Ca o memorie de smartphone supra-încărcat.
Inițial vroiam să îți înregistrez un mesaj vocal.
Mi se părea mai personal. Mai uman.
Însă Consigliere era împotrivă, too much.
O scrisoare și atât.
A zis nu doar o scrisoare, ci a real apology.
The best one ever, can you do that? I bet you can’t…
Probabil un citat din manualul “How to communicate with a rebel”.
Am întocmit-o fără să respir, dintr-o singură suflare.
Cerea singură să se exprime.
Am șters-o.
Am rescris-o conștiincios, ca un școlar aplecat peste caiet cu vârful limbii scos.
Am șters-o din nou, doar pe jumătate.
Și am luat-o de la capăt.
Ca să întregesc acest posibil nou început, mi-am comandat un stilou Waterman nou-nouț.
Negru, lăcuit, cu metal auriu și peniță de aur.
Un stilou virgin de oricare alte sentimente, curat de amintiri, limpede de frământări.
Cu el voi transcrie – probabil de trei ori la rând, până voi fi în stare să scriu citeț – pe coli Crown Mill ce anume am redactat pe Ipad.
Timpul se scurge încet.
Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, scrisoarea va fi gata.
Și nu știu dacă am voie să o trimit.
Dacă ar fi după mine, aș veni până la tine ca să ți-o aduc de ziua ta.
2h50 cu avionul…
Aș veni și sigur s-ar porni deodată viscol și ninsoare.
Însă aș aștepta neclintită, în stradă, până când o vei fi citit până la capăt.
Dar cică nu e o idee bună, too much.
Amalia