My darling,
Am ajuns eu la concluzia unilaterală că ar fi de dorit să lămuresc anumite lucruri.
Ceea ce urmează nu mi se aplică decât mie și nu te angajează în nici un fel, ca să fie limpede de la bun început.
Și voi încerca să mă exprim faptic, descriptiv, nu poetic.
Între noi adevărul, always… chiar dacă e inconfortabil pe alocuri.
Eu cred că de 30 de ani īncoace între noi era o poveste frumoasă, unică în felul ei, deși limitată doar la cuvinte și scrisori.
În ‘90, eram adolescenți, tot ce zbura, se (putea) mânca.
Repet, mă exprim doar în numele meu.
Eram îndrăgostită bocnă – scuze pentru plagiat – însă la 17 ani nu aveam nici mintea, nici curajul de a face lucrurile așa cum ar fi trebuit.
Adaugă la asta și o fire artistico-fierbinte și obții un dezastru ambulant în materie de gândire logică de bază.
În loc să îți fi spus clar și răspicat că eram îndrăgostită lulea, în mod Supernova activat, am preferat să te las pe tine să ghicești.
Sau, și mai bine, să iei inițiativa.
Prin filtrul meu: erai băiat, erai mai mare, aveai mai multă experiență, cu siguranță și sexual…
Eu eram nowhere și mi-era rușine că îți vei da seama.
Vroiam mai mult, vroiam ceva în viața reală, eram îndrăgostită même trop, même mal cum spunea Brel.
Numai că acest lucru nu s-a întâmplat, n-am înțeles niciodată de ce.
Multă vreme am trăit cu vinovăția că nu eram eu “destul”…
Că evident era din cauza mea.
O puștoaică naivă și virgină, cum era să te încurci TU cu mine?
Cu siguranță ai fi fost mai atras de o femeie adevărată, nu de mine.
Repet, minte de 17 ani.
Și evident că uite-așa ajung la gesturi mărețe, teatrale, chiar tragice.
“Răsturnări de infinit” și alte răzvrătiri aidoma.
Un fel de revanșă pe viață, pe soarta nedreaptă, chiar și pe tine…
Revanșă epică, de neuitat, dar greșit țintită.
Repet, minte de 17 ani, fapte prescrise acum, dar vizibil neiertate.
Și într-o bună(!) zi, povestea noastră frumoasă s-a sfărșit din senin fără ca eu să mai pot influența ceva.
Pe undeva, eram convinsă că asta și meritam.
Dar ghinion, s-a sfârșit la momentul “nepotrivit”, exact când păreai că începi să mă vezi, cănd păream că devin “destul”.
Când începeam să cred că e posibil.
Bam, the end!
Fără vindecare, fără explicații.
Cum s-ar spune, life happened.
Aș fi dat orice să fie diferit, dar atunci, prin filtrul meu disperat, nici asta nu ar fi fost “destul”.
Și am continuat să mergem fiecare în drumul lui, eu ajungând în Bruxelles.
Și deși foarte departe, deși foarte proaspăt căsătorită (aprilie ’94) m-am întors epistolar la tine din nou, în octombrie ’94.
Atrasă de același magnet și căutând… nu știu closure of some sort.
Culmea este că noi am reluat conversația noastră firesc, ca și cum nicicând întreruptă sec.
Bucurie în suflet, bineînțeles…
Dar și presimțirea difuză că din nou cumva iar nu sunt “destul”… nu într-atât încât sa fie diferit de astă dată.
Și mi s-a topit tot curajul și nu am venit să te văd în Iași.
Pur și simplu dintr-o frică irațională de a nu distruge până și puținul pe care îl aveam împreună.
Dacă nu se putea all in măcar să nu fie all out.
Eroare.
Anii zboară, viața merge înainte și iată-mă un sfert de veac mai tărziu.
În mod curios dar logic, cam tot în aceeași ipostază.
Mă întorc iar la tine.
De astă dată, încrezătoare, cu toate pânzele sus!
Pentru mine, în “ungherele tainice ale sufletului” nimic nu s-a schimbat, ești în continuare prima mea mare iubire.
Nu avea cum să te înlocuiască cineva.
Sunt în continuare inundată de dorința de tine și aș vrea să fie altfel, dar nu e.
Și liberă fiind, sau mă rog, mai puțin căsătorită decât tine, am crezut că în sfârșit a venit și momentul nostru.
Eroare.
Ți-am scris în noiembrie și, ca prin magie, nu știu… ne-am regăsit în cuvinte exact ca pe vremuri.
Și tot ca pe vremuri, I lost it again, am Supernovat.
Dar cred că îți pot oferi măcar o schiță de explicație.
De asta dată, prefer doar să îți descriu lucrurile cât mai simplu, prin filtrul meu.
În sufletul meu e în continuare ceva fierbinte și neîmplinit față de tine, și îmi asum toată răspunderea pentru acest sentiment.
Evident nu e al tău.
În inima mea e în continuare speranța naivă că poate de astă dată voi fi “destul”.
Repet din nou… nu e vina ta că așa simt(eam).
Precizez doar, pentru că asta a determinat multe afirmații și a adus cu sine multe neînțelegeri.
Undeva, în plexul solar sau în măruntaie sau nu știu unde… e în continuare un fel de sete de tine.
Nici nu știu cum sa o numesc, pentru că nici eu nu pricep exact de unde a (re)apărut și cum de-a rămas ascunsă acolo atăt de mult timp.
Credeam că a disparut cu trecerea timpului.
Eroare.
Nu porți nici o răspundere, repet.
Nu te-aș fi regăsit, nu ai fi știut absolut nimic și ai fi fost perfect fericit și liniștit în continuare, sort of….
Ignorance is blessing.
E răspunderea mea.
Când îți spuneam în acea noapte de coșmar you drive me crazy, it’s insane the power you have over me and I love/hate it exact la asta mă refeream.
Logic, nu ar trebui sa fie așa, ne-am îndepărtat timp de un sfert de secol…
Și totuși.
Am încercat să fiu rațională, pragmatică, mă rog… în felul meu.
De aceea, neștiind exact ce am, mi s-a părut mai simplu să îi pun eticheta trei-zile-și-trei-nopți la Strasbourg pentru că asta măcar sunt în stare să gestionez.
E concret, e palpabil, e rezolvabil.
Se cumpără bilete clasa Ia de tgv, se face rezervare la hotel, se prevăd diferitele restaurante, se interesează ce expoziții sau spectacole sunt în Strasbourg în februarie, se comandă fulgi de zăpadă…
E-A-S-Y.
Cu gândul, drăgălaș dar naiv, că este tocmai ceea ce a lipsit în relația noastră și în ’90 și în ’95 și acum.
O șansă în viața reală, dincolo de cuvinte, de scrisori, de Whatsapp.
Sans lendemain, peut-être…
Dar măcar merita acest risc.
Sune-mi tu câți din oamenii pe care îi cunoști au șansa de a trăi ce avem noi?
Fiori sinceri chiar și după 30 de ani.
În ciuda distanței vibrăm de parcă am avea din nou 16-18 ani.
Suntem foarte norocoși, e o poveste frumoasă.
Dar, repet, adevărul este că dintr-odată habar nu am cum e mai bine de făcut.
Încerc să îți explic simplu lucruri care sigur te-au șocat și sigur nu le-ai înțeles corect:
Dacă îți scriu ceva și îmi răspunzi cu o inimioară roșie, eu descifrez în mod stupid inimioară, iubire, te iubesc.
Știu…
Nu afirm că asta era intenția ta, însă când ajunge la mine, mesajul e astfel decodat, prin filtrul meu.
Constat că m-am înșelat crunt, și nu o dată.
Mea culpa.
Acum, scriind asta negru pe alb, mi se pare și mie ridicol, minte de 16 ani.
Dacă îți trimit un selfie, și pentru că nu m-am uitat la al tău imediat – fiind într-un restaurant cu o prietenă – te superi, îl ștergi și din asta iese o harababură întreagă…
Mie mi se aprind toți fuzibilii de Supernova de parcă ave(a)m iarăși 16-18 ani…
Însă, ceva nu e logic: îmbufnarea ta e soooo cute dar este copilărească.
Nu alergai pe trainer pentru 50 de km, nu urma să faci un masaj, nu erai în audiere, etc.
Iar prin filtrul meu asta se numește flirt.
Noi flirtam temeinic.
Cel puțin eu.
Dar, prin filtrul meu, un flirt reușit are vocația de a se încheia orizontal.
Slavă Domnului, ne despart 2000 de km, everybody is safe.
Dacă până la urmă, după nenumărate scuze și explicații, te lași îmbunat și îmi trimiți totuși un selfie, care activează temperaturi neobișnuite în această perioadă a anului… eu, directă fiind, îți spun up front că îmi provoacă fluturi în stomac și că j’ai envie de toi.
Acum, la 47 de ani, am curaj să îți spun asta deschis și … sincer, nu știu dacă ar trebui să mă rușinez.
Nu cred că te insult în nici un fel.
Atunci, la 17 ani, nu îndrăzneam. Am reținut lecția.
Și era adevărat și atunci și acum.
Având în vedere reacția ta și tot ce a deraiat, deduc că refuzi să ți-o spun, motivele îți aparțin.
În cazul ăsta, nu știu… mai pune niște kg pe tine, mai îmbătrânește și tu accelerat… sau roșește un pic filozofic și apreciază doar complimentul, fără alte obligații.
Dacă îmi spui că pleci la Bologna, în mintea mea e doar o idee fixă: ne putem vedea acolo… până mă dumiresc încet dar sigur că de fapt nu, nu e posibil.
Nu mergi singur.
Precizez că sunt analfabetă când vine vorba despre emoji.
Dacă primesc un puști cu inimioare all over his face… habar nu am cum trebuie interpretat.
Ești tu, flatat de entuziasmul meu și de lipsa mea totală de spirit practic?
Sunt eu, pentru ca vrei tu să mă săruți all over the face, fiindcă poate te-am înduioșat?
Habar nu am și cu siguranță o dau greș.
Dacă faci o paralelă cu Forrest Gump, iar eu sunt Jenny, mereu întorcăndu-mă la tine și tu mereu cu un locșor pentru ea la tine în suflet, o iau pe arătură cu totul.
Prin filtrul meu, este o declarație de dragoste în toată regula, cu subiect și predicat.
Și iar flirtăm.
Poate inocent, poate nu, de unde să știu? à-propos de punching someone in the face for me.
Should I?
Would you?
Maybe…
Pretty liar!
Prin filtrul meu, astea sunt preliminarii.
Dacă la un moment dat, apare decizia că noi ar trebui să punem capăt acestei relații, deși nu este ceea ce ne dorim, și îmi spui că îți iei rămas bun cu tristețe, eu îți răspund că prefer să mă alungi…
Date fiind sentimentele (doar ale) mele, alungarea mi se pare singura cale de a nu o lua razna cu totul.
Deși nu asta vreau deloc, bien au contraire.
Și îmi răspunzi că dacă vin vreodată prin Ro să îți dau de știre și ne vom revedea a teia oară într-o viață…
Prin filtrul meu, se aprind toate becurile + sirena de urgență, de fapt mă chemi.
Problema este că sunt gata să vin.
Ce te faci cu mine în Ro?
Nu vreau să refac toate conversațiile noastre, dar țineam totuși să îți explic în ce fel funcționează mintea mea.
Si nu numai.
Iar scrierile noastre metaforice, cu epitete, cu sinecdocă și alte subtile figuri de stil… sigur au adăugat un efect contra-productiv în comunicarea noastră.
Acum însă, mai este și un alt adevăr, elefantul pe care tot încercăm să îl ignorăm…
În fond, sentimentele pe care le am eu față de tine mențin aceeași constantă.
30 de ani de existență unilaterală, pe jumătate exprimate și foarte-timid-și-greșit asumate.
Le putem numi oricum: iubire, tandrețe infinită, dor, dorință de tine, envie physique, sexual attraction, foame, frig, sete de tine… sunt toate astea deodată și nici una anume.
Mi-ar fi și mie mai simplu dacă nu ar exista.
Nu îți cer să le accepți, doar să le înțelegi.
Recitind ce mi-ai scris, supărat și nesupărat, mă întristează un lucru.
Habar nu am (avut) dacă în sufletul tău e un loc pentru mine.
Inițial simțeam că da.
Poate m-am convins de una singură că da.
E și asta posibil… am crezut greșit atâtea lucruri.
Acum însă… nu mai știu, am impresia că pășesc permanent pe un cofraj cu ouă.
Nici nu mai îndrăznesc să respir.
Așa că te întreb acum, darling, ce fel de loc, if any?
Un loc mai mic, mai mare, mai concret, mai virtual, mai aproape, mai de la distanță?
Deloc?
Teoretic, probabil că lucrul cel mai înțelept ar fi să te las în pace și să uit de tine.
Înțelept dar imposibil-ireal-inacceptabil, prin filtrul meu.
Nu știu tu, însă mie nu mi s-a mai întâmplat asta cu nimeni altcineva, nicicând.
Nu îți cer nimic mai mult decât ceea ce vrei să îmi dai, de bună voie, cu dragă inimă și cu plăcere.
Cu tine în gând, always.
Amalia