Morning, darling,

Ai dreptate, exagerez mereu, pierdeam Nordul.
Imposibil să pășesc pe vărfuri în această cale de mijloc cu avertizări luminoase.
Le văd și-mi vine să șutez în ele ca într-un mușuroi.
Egoist, vroiam să ne regăsesc, indiferent de preț.
Supernova un jour, supernova toujours.
Știu, nu e o scuză.

Dar în această dimineață rece de decembrie, spune-mi tu ce vezi, la întâmplare, pe fereastră, pe stradă, înăuntrul caselor prin fața cărora te poartă pașii.
În jurul meu se discută foarte serios despre situația din Algeria, vorbește fostul nostru președinte.

Astăzi suntem într-o sală cu geamuri imense care dau spre stradă și văd Lumea.

Uneori, eu plec hai-hui în oraș doar ca să privesc amănunțit în jur.
Mă uit la Lume, precum un copil la un gândăcel.
De ce mă strângi în pumnul tău…
Aș vrea, recunosc, să smulg un picior acelui gândăcel.

Sau să dau buzna în casele oamenilor și să-i întreb căt de mult au iubit astăzi.
Sau măcar să îmi spună câtă iubire se anunță pentru a doua zi.

Mă urc la întâmplare în primul tramvai, merg departe, până la capăt de linie și înapoi… și număr…
Un gest frumos.
O mână de ajutor.
Un zâmbet pierdut într-un sms.
O privire umedă peste o pagină de carte.
Lacrimi șterse cu un sărut, după un biscuite scăpat pe jos.

Fiecare ciob de tandrețe umană devine o mărgea colorată.
Iar eu, mă împodobesc cu această salbă pestriță, și mă conving că iubirea învinge mereu.

Când intru înapoi în casă, e beznă neagră.
Ghicesc cum, în întuneric, după ușă, mă așteaptă freamăte și îndoieli colcăind.
Dar ele nu mai pot împotriva mea nimic.

Amalia

Ceva de comentat?