Am speranța că noua generație va avea curajul să-și făurească propria revoluție.
Una, mai ceva decât cea din mai ‘68, deși nu prea văd cum ar putea găsi un slogan mai bun decât peace and love.
Una, mai ceva chiar și decât revoluția “noastră”, pe care sincer, cam nici unul dintre noi nu a făcut-o pe bune, altfel nu am fi unde suntem.
O nouă revoluție, doar a lor, cu motive întemeiate de izbucnire fulger, deja răscoapte:
– amețeala ecologică ambiantă, de tip „lasă-mă-să-te-las”.
Haideți să reciclăm strămoșește, dar adunăm sacii de deșeuri laolaltă (spun gurile rele, cică așa ar fi în Ro, personal… nu cred) pentru că aici suntem un exemplu demn de urmat: nu poluăm mai deloc cu cele 3-4 camioane diferite care circulă peste tot în metropolă luni dimineața începând cu ora 6h și te trezesc de 3-4 ori la rând, în caz de ți-ai uitat datoria de lucrător presupus a se (i?) scula devreme, ca să ajungă la serviciu departe.
Reamintesc: saci albi = deșeuri menajere obișnuite, saci albaștri = în principal deșeuri plastice, saci verzi = deșeuri vegetale, de prin grădină, dacă ai! Iar opțional, saci portocalii = deșeuri alimentare. Asta, luni dimineața. Că joi, vin alții, de iau și maculatura în plus. Bravo lor, promotori de conștiință curată-fără-pete. Mieux que rien!
– prostia bugetaro-financiară înconjurătoare care deja îndatorează tânăra generație pe viață, cu dobânzi pipărat-capitaliste pentru „redresare economică” și ciudat, nimeni nu se opune… Adică sindromul „după mine potopul”, precum părinții noștri egoiști/cretini/inconștienți… și petrolul lor foarte ieftin din anii ’60.
A se bifa mențiunea inutilă, deși eu personal cred că nu se încadrau în nici una din aceste opțiuni, ci erau fix ca noi: strânși cu menghina într-un cotidian anume cizelat, ca să nu aibă timp de prea multe reflecții/introspecții nedorite. Lor le lua piuitul războiul din Irak, nouă ni se agită sub nas criza financiară și/sau Covid-19. Olé!
Am auzit că de obicei, adevăratele crize vin un pic după ce se termină distracția. Wait and see!
– “următorismul” cronic-ovin al celor ce dețin doar iluzia unui gram de putere și cred, tot atât de convins-iluzoriu, că ei agită sabia Sfintei-Dreptăți ori de câte ori se foiesc pe scaun la birou, și mai pun o ștampilă pe un document cu „simple recomandări” ce devin volens-nolens practică curentă, sau mai resping o cerere de finanțare pentru un proiect inovator, doar pe motivul că nu încape în formularul CP-421.
A se urma întru totul recomandările. Stop. A se respecta cu sfințenie verigile ierarhice. Stop.
și nu în ultimul rând…
– modelul de societate care le este pus sub nas tinerilor, drept singura cale-spre-fericire posibilă…
Adică (cel putin în țările occidentale):
– un cont bancar obligatoriu.
În ziua de azi, e imposibil să te descurci fără… vrei, nu vrei, trebuie ca banii tăi cinstiți să tranziteze neapărat printr-o bancă moral-necinstită (la alegere, diamante de conflict, arme, droguri) și treptat să fie banca cea care își însușește decizia – și comisionul – asupra banilor pe care îi câștigi tu.
Susțin afirmația prin sugestia de a organiza un mini-sondaj de satisfacție cu privire la bănci, hai… zic așa, la întâmplare, în rândul Grecilor, sau poate preferați în rândul Ciprioților.
„Votre carte bancaire est désormais bloquée, pour plus d’informations veuillez contacter l’établissement financier émetteur. Merci de votre appel et au revoir”.
– un credit imobiliar neapărat, cu excepția cazului când părinții tăi, Rockefelleri până la a-10-a speță, ți-au lăsat moștenire câteva domenii imobiliare, de nici nu știi în ce cameră doarme nevasta ta, și o cauți o săptămână în șir de ți se termină și bateria la Iphone. Noul model, cel ce apare fix 1x/6 luni, ei! nu neapărat de reciclat, hai să nu exagerăm, fiindcă e Iphone, nu? La câte impozite plătește Apple, hai-hai, e normal să nu se coboare până la reciclare. Am voie să vă întreb de ce le tot cumpărați noi?
Ca și descendent-din-Rockfeller, atât de mult durează până dai de nevastă, ca să-i aduci aminte pios/sfios de îndatoririle-prea-sfânt-conjugale-și-prea-îndelung-neglijate, încât ai și uitat ce voiai să îi spui… iată secretul unei căsnicii reușite,
– un număr de identificare, și nu mai contează că s-ar numi “medical”, “personal” sau “matricol”, ca să te știe toate administrațiile și farmaciile (a se citi companiile de asigurări pe viață) unde cumperi doar aspirină, și supermarketul unde alegi doar produse bio, recalcitrant, ce ești!
A se vedea noul card de fidelitate de la Delhaize, numa’ nu m-au întrebat ce mărime cumpăr la sutien și nu mă ascund, că nu are de ce să îmi fie rușine, ba dimpotrivă! dar lor… sincer, chiar nu vreau să le spun.
Sau magazinele unde – chiar nu mai – cumperi western boots din piele de aligator, cu ținte, de când vor să te cruciado-fidelizeze cu forța pe „puncte”, care nu te interesează deloc…
Bagă la cap, în 2020 nu mai ai dreptul să fii anonim (altfel, sigur ai ceva de ascuns) trăiască 1984!
– școlarizare obligatorie, modernă și progresistă, care nu încurajează neapărat diferențierea și/sau reușita prin talent sau aptitudini, cu toată diversitatea lor, ci omogenizarea masivă prin „canalizarea” obligatorie a talentului pe făgaș Dunărea-Marea Neagră, mai ales dacă acesta nu este tocmai de natură matematică, fizică sau chimică…
Sportivi, tolerați. Artiști, buiten!
Aptitudini manuale, predispoziții foarte practice… a se redirecționa, drept pedeapsă ce nu-și poartă numele, spre școala tehnică, profesională, poate vreo facultate, dar doar la seral. De aia umbli cu limba scoasă timp o lună după un instalator, nu sunt destui. Nu sunt destul de bine văzuți.
Nu mai continui lista că îmi crește tensiunea aiurea, fără nici o perspectivă imediată de relaxare bine-meritat-profundă în brațele unui amant și dotat și iscusit. Rar, deci prețios…
Ah, ce m-am săturat de amatori de tot felul!
Amalia
PS: de mâine, revenim la normal, scriu doar despre iubire și melancolie și speranțe deșarte.