E prea multă vară în sângele meu,
Prea multă arșiță devorând din priviri,
Și-o flacără se înalță instantaneu
La gândul de tine, risipit în simțiri.
E prea multă iarnă pe mâinile tale,
Și prea mult îngheț șuierând, în suflare.
Nămeți se înalță, croindu-și o cale
De vifor nemilos, presărând înserare.
Și între noi, Toamna!
O toamnă târzie, ce rodește un fruct interzis,
Ce stinge și-aprinde lumânări de dorință,
Ce-nvolburează amintiri, în vârtej, ca din vis
Și se înalță pe vârfuri, revărsând neputință.
Dar între noi, totuși, Toamna…
Amalia