Dimineața aceasta mă doare
Cerul e prea albastru și e mult prea mult soare.
Amintirea de tine e plină de regrete,
și e grea, ca un pumn în piept, îndesat și cu sete.
Îmi lipsești neîncetat, fără apel și fără sentință.
Aștept, precum condamnatul își asteaptă osânda,
dar nimeni nu mă bagă în seamă și din neputință
Mă clatin, iar lipsa de tine îmi tulbură pânda.
Vreau să te aud, vreau să te-ating, și vreau să îți spun
că timpul care trece pe noi toți ne înșeală.
Viața se prelinge la nesfârșit, ca un furtun
racordat la un izvor secat, din greșeală.
Adevărul e… când nu știi cum să iubești, alegi ce-i mai ușor:
distanța și uitarea și un munte de pretexte.
Însă nimic nu șterge amprenta unui dor
iar sufletul oftează în versuri și în texte.
Mai bine taci, nu? Mai bine uiți, mai bine te prefaci…
Că nimic nu te doare și nimic nu te-atinge.
Doar tu știi adevărul: dorul nu are leac,
iar dorul nu iartă până când… iubirea învinge.
Și de dor ne-mbolnăvim, și de dor ne uităm
Și pretindem cu toții că viața merge-nainte.
Fără să recunoaștem cât de rău ne e dor,
Cât de mult dorul doare, și cât e de fierbinte.
Adulți, cică suntem, și cică noi… știm
ce e de făcut atunci când absența ne-apasă.
Adevărul e că ascundem cât de mult suferim
De rușine, de teamă și de mândrie sfioasă.
Când peste noi soarele-apune și e mult prea târziu
Aflăm că nimic nu alungă nici dorul, nici dorința,
Că uitarea nu umple acel gol cenușiu
Care-nghite de-a valma și inima și ființa.
E prea târziu, sau e prea devreme… E vreme de dor,
dorul de tine, dulce-amar și aproape nescris.
Afară e vară iernată… E anotimp de fior
și e o dimineață-nsorită cu flori de cais.