Vă aduceți aminte, când eram noi mici, și ne uitam la filme cu cowboy și cu indieni… mereu țineam cu cowboy, păreau mai curajoși, mai victorioși.
Slavă Domnului că între timp am mai crescut, și ne-am prins și noi cum stă treaba cu indienii.
Ăia pașnici, care nu au cerut nimic nimănui, care nu au invadat pe nimeni… dar care, la nevoie, nu ezitau să ia vreun scalp sau să se apere năprasnic.
V-am spus că am cunoscut un cowboy.
Prototipul însuși al cuceritorului, încrezător în armele lui.
Și uite așa am Supernovat noi reciproc ceva vreme… am și organizat două rodeo de neuitat.
Până la urmă însă, am ajuns la concluzia că cică era mai bine în vremuri mai pașnice.
Că… hmm… e foarte obositor să te duci la muncă atât de nedormit.
Că e greu să asumi un vârtej sentimental mai puternic decât orice uragan…
Chestia e că, în timp, cu vârsta, prin experiență… se mai prinde de noi și altceva, inițial neprevăzut.
Frica de durere.
Vrem amețeala, dar nu și mahmureala.
Vrem învârtirea, dar nu și căderea.
Vrem tensiunea, dar nu și insuficiența cardiacă.
Uneori se spune că nu poți să le ai pe toate, subînțeles… că trebuie să te mulțumești cu mai puțin.
Dar eu constat că și în acel 1/1000000 caz excepțional, când chiar poți să ai absolut totul… dacă frica pune stăpânire, nici măcar un cowboy, oricât de magnetic și modern, nu rezistă.
The end.
Amalia

Ceva de comentat?