Uneori nu poți, pur și simplu…
Nu poți să “let go in love”, tocmai pentru că iubirea e prea puternică, prea prezentă, prea … Uneori, chiar nu ai de ales, te resemnezi la gândul că puntea aceea e mult prea solidă, legătura mult prea excepțională, și distanța, în ani și în kilometri, chiar nu are cum să le zdruncine.
Nu ai vrea să fie așa de complicat. Nu ai vrea să fii așa de trist. Însă… dacă stai bine și te gândești… de fapt nu trebuie să gândești, doar să simți…
Atunci pricepi că există astfel de legături… haotice, ilogice, venite de pe o altă planetă, dintr-o altă realitate și care te umplu și de fericire, și de tristețe, simultan…
Și că, în fond, aceste diamante neșlefuite, brute, neobișnuite… le abandonăm, ba chiar le irosim nechibzuit, doar pentru că avem niște așteptări, niște idei preconcepute, niște prejudecăți… care, până la urmă, nici măcar nu sunt provocatoare de “mai bine, mai sus, mai autentic”.
E greu să te dezbari de dorințe clasice. E greu să asumi ineditul. E greu să fii fericit când inima ta e tristă. Dar e frumos, e unic, e pur și simplu viața, fără fard.
Vara bate la ușă, vă urez din suflet să treceți peste așteptări, peste dorințe clasice și să vă lăsați legănați de tandrețea a ceea ce este, așa cum este.
Poate că tocmai asta e, de fapt, faimosul “let go in love”.
Amalia