La voi cum e?
Că aici, se prefigurează deja un nou lockdown, cu însingurarea și tristețea aferente, pentru multă lume.
Uneori, izolat în același spațiu cu cei pe care îi iubești, realizezi că de fapt ești singur.
În gânduri, mai ales.
În trăiri, în inimă și în suflet.
E greu, e nedrept, dar e o probă evolutivă.
Am primit nu demult două emailuri, foarte diferite, dar care au provocat, în felul lor, emoții foarte Scorpionice, fiindcă tot suntem în noiembrie deja, imediat după o Blue Moon splendidă, chiar de Halloween.
Primul mail provine de la o cititoare mai în vârstă, ce aruncă o privire destul de fină asupra blogului. O cititoare pe care o cunosc personal și pe care o apreciez îndeosebi. Dintotdeauna, dealtfel.
Probabil suntem perfect aliniate la nivel energetic, cine știe…
Draga Amalia,
Si eu doream sa iti scriu astazi. Am intrat pe blogul tau si am citit cateva epistole. Am fost uimita de profunzimea si sinceritatea lor. Mi-am imaginat ca nu cunosc autoarea, ca „ea” ar fi putut sa fi existat „candva” in universul marii literaturii. Ar fi fost totul foarte credibil. Esti o scriitoare ravasitoare.
Am ales de pe blogul tau si simpatica bucatareala (Mati, for ever) si uluitor de sincerele, rusinatele, atat de profund resimtitele si delicat creionatele regrete din „Un tango”.
Ce ganduri frumoase scoti la iveala, ce bucurie sa le descopar.
Tineam sa iti spun asta, ca sa ma crezi ca am ramas profund impresionata de talentul tau.
Eu o sa mai intru pe blogul tau chiar daca pe alocuri am avut sentimentul ca am comis o indiscretie. Te imbratisez si iti doresc sa iti fie bine.
M
Răspund doar: M-U-L-T-U-M-E-S-C, din suflet.
Vouă pot să vă spun că mi-au dat lacrimile, sincer. Cine-ar fi crezut?
Al doilea mail e de la o cititoare perfect necunoscută. Care mă întreba ceva destul de simplu, însă m-am înfrigurat oarecum citind întrebarea:
Domnul acela însurat, despre care scrii, căruia îi dedici poezii și scrisori așa de triste și de frumoase… el știe? Pricepe cât de norocos este să fie iubit așa de frumos, și de atâta amar de vreme? Mai ales în ziua de azi, mai rar…
Euh… ce pot eu să răspund, în locul lui?
Evident că eu nu știu exact ce simte, nici ce anume gândește, nici măcar dacă “pricepe”…
Doar un lucru e cert: da, știe.
Și oftează des.
Și e drept că viața e uneori cam complicată, nedreaptă, așa de nepotrivită ca… timp, loc, oameni.
Un fel de contra-timp permanent, ca un făcut.
O imposibilitate de a te bucura de acel moment-loc-om în mod inocent, sincer, simplu.
Dar poate că în viața mea acel „Domn însurat” nu are altă menire decât aceea de a inspira versuri triste și frumoase, și atunci își îndeplinește misiunea, mai ceva ca Tom Cruise.
Poate că fără această muză și fără această iubire neîmplinită, Nescris nu ar fi existat.
Oh, și nu pretind că asta ar fi schimbat cu totul destinul omenirii.
Eu sunt, e drept, Leu ascendent Scorpion, dar sunt realistă și aproape modestă, totuși.
Nu… spun doar că datorită lui, unii oameni vin aici pe blog și mă citesc sau mă ascultă, preț de un moment, poate la cafea.
Eu sunt ca o pauză în tumultul agitat, iar ei sunt mai deschiși către alte emoții, către o altă realitate, o energie diferită.
Și poate înțeleg anumite adevăruri, sau doar le relativizează. Sau măcar se deslușesc mai bine pe ei înșiși, prin contrast.
Uneori, chiar nu știi binele sau răul pe care poți să îl faci cuiva, neintenționat. Dar îndrăznesc să cred că dacă sunteți din ce în ce mai numeroși – nu vă mai ascundeți, că vă văd pe toți din statistici, chiar și acel cititor timid, pitit undeva în India – și dacă reveniți (aș adăuga eu „cu plăcere”) atunci poate că vă fac totuși un fel de bine.
Și poate că indirect… întristându-mă pe mine, „Domnul însurat” vă face vouă, tuturor, un fel de bine.
Un fel de Lanțul amintirilor, filmul pe care, adolescentă fiind, cred că l-am văzut pe puțin de vreo 10 ori la cinematograf.
Numai că aici ar fi mai degrabă Lanțul sentimentelor…
Amalia