Octombrie pleacă. Noi ne luăm rămas bun.
Frunze-aurii și sclipiri de lumină
se ascund sub torente și valuri târzii
de frig și de ploaie, ce urmează să vină.
Noiembrie ne pândește. Iar noi ne amintim.
Că un an a trecut de parc-ar fi fost doar o clipă,
Printre stropi înghețați și rafale de vânt,
timpul ne îndeamnă: Taci și uitarea se-nfiripă.
Octombrie adăpostea în sufletul său un fel de vară târzie
Dar vara se pierde și noi tot așteptăm
înghețul și iarna și-o dorință ce nu-nvie…
Nălucă fierbinte, de care uităm.
Iar ploaia aduce, în ropot zgomotos,
amintiri despre vară, la vreme de beție.
Dar noi știm că-i târziu să luptăm fără rost,
când ni se umple paharul de melancolie.
Noiembrie strigă: Viața merge-nainte!
Iar noi dăm din cap, ca și cum ar fi drept
să ne smulgă din suflet toate aceste cuvinte.
Și inima tristă, obosită în piept.
Amalia