Scriam un text și m-am împotmolit. Adică știam exact ce vreau să scriu, dar căutam în continuare verbul. M-am tot învârtit prin casă, în zadar.
Ploua și chiar n-aveam chef de-o plimbare în ploaie. Chiar m-am mirat, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să ies seara la o plimbare pe centru. Pe vreme de furtună, cu atât mai bine. În elementul meu. Dar astă seară chiar voiam să termin acel text.
N-am avut ce face, am aprins televizorul, de fapt Netflix, pentru că nu am canale tv. Și m-am nimerit la întâmplare în fața unui film de care nu m-am dezlipit, până nu s-a terminat.
Titlul apărea în engleză, nu știu de ce. “Nothing to hide”. Dar pe Google apare cu titlul „Le jeu”, vă pun trailerul aici.
Mă rog, actorii sunt toți francofoni, printre care Bérénice Bejo. Iar ideea e foarte simplă: 4 cupluri au prevăzut să petreacă o seară împreună, bărbații se cunosc între ei de când mergeau la școală. Rând pe rând sosesc în vizită, și fiecare piesă din puzzle începe să-și arate culorile, pentru a alcătui un fundal al prieteniei lor. Plus iubitele/soțiile.
Totul pare ok, cu mici tensiuni pe teme culinare (foie gras gătit în lapte) și viticole (vin biodinamic adus și lăudat, dar de nebăut). Cu mici înțepături, așa ca între prieteni ce se știu de-o viață. Cu tandrețe chiar: un cuplu anunță că se străduiesc să devină părinți. Atmosferă plină de complicitate și zâmbete.
În fond, o seară oarecare, cu excepția faptului că este eclipsă de lună totală, și după cum spune legenda… într-o astfel de seară magică se pot întâmpla multe.
Într-adevăr… stând și discutând la masă, sună un telefon, intră de fapt un mesaj. Iar din glumă în glumă, ajung de-și pun toți telefonul în mijlocul mesei, regula acestui nou joc fiind: indiferent al cui sună (sms, msj FB, mesaj vocal, apel, email) trebuie răspuns pe difuzor, să asculte toți.
Recunosc, a fost mai rău ca un film de groază sadea, gen “Întoarcerea morților vii” sau “Hannibal”. Pentru că fiecare dintre noi are undeva-cumva un mic secret. Poate nevinovat, poate intenționat, însă cu toții mințim, fiecare în felul nostru.
Psihiatra care dorește să își pună implanturi mamare, iar prietenele îi răspund că tocmai! ea ca și psihiatră, ar trebui să fie împăcată cu “soarta” ei, să o fi acceptat în mod senin, așa cum își sfătuiește pacienții.
Tipul seducător, cu un vino-ncoace incredibil, cel care își dorește un copil cu proaspăta lui nevastă (aflăm pe parcurs că fac sex în fiecare zi, deci pasiune încă neofilită) ei bine… Dintr-una-ntr-alta reiese că dăduse comandă de un lănțișor cu medalion pentru nevastă și de o pereche de cercei, pe care nu i-a primit ea, atunci pentru cine erau?
Și așa mai departe, nu vă povestesc tot filmul, merită văzut, dar… ce vreau să spun este că mai mult m-am uitat la plafon, decât la ecran, de nelalocul meu ce mă simțeam. În fond, jurnalul intim a fost înlocuit cu smartphone. Acolo ascundem micile și marile noastre secrete.
Deci sunteți avertizați, nu cumva să acceptați vreo seară dintr-astea ciudate, în care zice unul: “ da, cum să nu, eu nu am nimic de ascuns, nici un secret” și până vă hotărâți să deschideți gura pentru a protesta, bam!
Prea târziu, se uită toți lung. “Ori jucăm toți, ori…”
E un fel de voyeurism în intimitatea cuplurilor, dar nu numai. Și prieteniile ies șifonate de la o seară dintr-asta. Nu subevaluez potențialul de „catharsis” al unei astfel de seri memorabile. În teorie și între adulți, desigur.
În practică, oamenii sunt rareori încântați când li se boțește narcisismul.
Ceea ce înseamnă, din păcate, că adevărul gol-goluț între ființe omenești, pur și simplu nu poate supraviețui unei relații de lungă durată.
Îl mai sacrificăm, pe ici, pe colo. Așa ca un fel de efect advers al unui cuplu “reușit” sau ca un fel de “daună colaterală” a unei prietenii “neștirbite”.
Eu sunt adepta adevărului gol pușcă, dar cu fundițe. Voi?
Sigur nu aveți nimic de ascuns.
Amalia