Voi vă amintiți de filmul acela indian, “Lanțul amintirilor”, din 1973, în regia lui Nasir Hussain? Despre trei frați (Shankar, Vijay și Ratan) despărțiți de mici și care se regăsesc la un moment dat…
Îmi amintesc doar că avea o coloană sonoră care mă înfiora. „Chura liya hai” (Mi-ai furat inima), interpretată de Asha Bhosie. Plus încă o melodie, cea care dă titlul filmului „Yaadon Ki Baaraat” (Lanțul amintirilor) cântată de Kishore Kumar, în duet cu Mohammed Rafi.
Eram cât pe ce să îl vizionez încă o dată. Din nostalgie, din tandrețe, din dorul anilor frumoși ai adolescenței de odinioară.
Și… mă instalasem confortabil, cu o cană de ceai verde Sencha și doi biscuiți… dar nu am reușit să mă hotârăsc să apăs pe butonul „play”.
De teamă ca nu cumva “Lanțul amintirilor” să nu mă dezamăgească și să devină “Lanțul amăgirilor”.
Senzația aceea neplăcută, persistentă și apăsătoare cum că amprenta de emoție în suflet, deși e vie, puternică, aproape dureroasă… nu e nimic altceva decât un balon de săpun colorat, frumos dar iluzoriu.
Din acest motiv, refuz să recitesc anumite cărți… cele care m-au făcut să plâng, să visez seri în șir.
Dacă plâng din nou, exact la fel?
Dacă încep să visez, exact la fel?
Atunci, totul ar fi din nou posibil, exact la fel?
Spre exemplu, filmul „Liceenii”. Îmi dau lacrimile numai când îmi amintesc… Dar mă abțin să îl revăd: din teama de a nu fi dezamăgită. Cu toate că (teoretic) știu foarte bine, măcar atât am învățat în 49 de ani: nothing good comes from fear.
Iar întrebarea evidentă este: oare chiar ne-am schimbat noi atât de mult? Pentru că filmele sau cărțile adolescenței noastre rămân clar neschimbate…
Și „evoluați” fiind noi, suntem oare mai aproape de adevărul nostru? Sau mai departe de emoțiile care – de fapt – ne definesc? Dar le refulăm, de teamă.
Sună frumos “Lanțul amăgirilor”, nu? Lanțul care încă mă leagă de tine. Cu excepția cazului foarte probabil în care “adevărul” nostru de astăzi este doar amăgirea-adult-cosmetizată a unui adevăr de demult.
Uitat, ascuns, negat… dar imanent. Când chiar visam. Când chiar totul era posibil. Când nu eram înlănțuiți în nici un fel. Și habar nu aveam.
Amalia