De câte ori nu ni s-a întâmplat să credem că trebuie să alegem între ce ne șoptea inima și ce vocifera creierul ? Dar e o mare păcăleală. Creierul nostru seamănă cu un computer extrem de sofisticat, capabil să gestioneze emoții. Însă, nu e așa. Doar seamănă.
În cele mai multe cazuri, deciziile creierului sunt bazate pe softuri eronate sau depășite. Sau inadaptate. Pe principiul „învățăm din mers și ne dumirim după”… asta cică se cheamă evoluție.
Spre exemplu, niște cercetători merg timp de peste un an de zile în Antarctica, iar la întoarcere creierul lor e mai mic. S-a „adaptat”, a „evoluat”. Scade volumul hipocampusului (orientarea în spațiu și memoria) și scade volumul cortexului prefrontal (personalitate, luare de decizii, abilități sociale).
Din motive perfect întemeiate… dată fiind monotonia peisajului, lipsa de stimulente, chiar izolarea, creierul reduce anumite funcții, și se adaptează noului context. L-am putea lăuda, iată cum optimizează resursele, bravo lui!
Însă mă întreb dacă putem vorbi într-adevăr de o “evoluție” în sensul ascendent al cuvântului: spre mai sus, spre mai mult, spre mai bine. Cu siguranță, același lucru poate fi valabil și în alte contexte, nu doar în Antarctica.
Hai să înlocuim Antarctica… punem “căsătorie” sau “gândire monogamă” în loc. Și preschimbăm”peisaj” în “relație”.
Ciudat, nu? deja afirmațiile ni se par dintr-o dată mult mai greu de acceptat, deși rămân neschimbate. Oare de ce? Pentru că, sincer, e vorba de exact aceeași îngustime sau îngustare prin “evoluție”.
Ne putem deci întreba în ce măsură deciziile noastre, bazate pe “rațiune/creier” sunt într-adevăr pertinente pentru a servi cu adevărat propria noastră evoluție?
Prin contrast, inima noastră știe intuitiv răspunsul, de fiecare dată.
Nu e neapărat cel pe care ni-l dorim, nu e poate cel mai simplu, dar cu siguranță e cel care va contribui net la evoluție.
Unii pe bune sunt păcăliți de creier, à l’insu de leur plein gré, să creadă că trecerea noastră prin lume are drept scop înșiruirea studii-job-familie-impozite-pensie. Libertate amanetată cu gândul “atunci voi avea timp să”… X, Y, Z.
Însă marea păcăleală este că „atunci” nu există, tocmai pentru că timpul, ca și concept, nu există.
Ca să nu mai spun de volumul acela între timp dispărut din hipocampus și din cortexul prefrontal.
Quel gâchis!
Amalia