My darling,
De curând am terminat o reuniune, în mod neașteptat de expeditiv, la 11h și am hotărât să accept invitația unei colege-mai-prietene să mergem la o cafea.
Accept rareori, aproape niciodată.
Dar am acceptat, pentru că și ea este în plin “proces de reorganizare a priorităților” în viața ei sentimentală.
Știa ceva-cumva despre Natasha și era sincer-binevoitor curioasă.
Și am povestit pe îndelete.
Iar după cântecul pe care mi l-ai trimis pe Whatsapp… nu poate fi doar o coincidență.
Your soul knows much more than you do.
Nici măcar Google nu știe că eu am învățat rusa.
Natasha… e simbolul libertății.
E mărul interzis și e călcâiul meu, împrumutat de la Achilles.
Ne-am cunoscut la Moscova, în octombrie 1998, într-o sâmbătă seara.
Trebuia, teoretic, să am o aventură cu Serguei…
E o poveste lungă, dar simplă.
Versiunea scurtă e următoarea: sunt studentă la Bxl, am terminat anul 3, departament Rusă-Spaniolă și hotărăsc să îmi acord un an sabatic.
Ca să merg într-un schimb universitar 6 luni la Moscova și apoi 6 luni la Santander, în Galicia.
Ajung in fine (viză, formalități, etc.) la Moscova și închiriez o cameră în apartamentul unei prietene și foste colege de facultate italiene, Margherita, care părăsise Bxl și se instalase acolo cu un an înainte.
Eram trei fete, împreună cu Arianna.
Și pentru a sărbători sosirea mea, Margherita îmi prezintă toți colegii ei de la universitatea Lomonosov cu ocazia unei petreceri în stil moscovit, de după Criză.
Vodkă și castraveți murați.
Margherita e îndrăgostită lulea dar vizibil unilateral de Serguei, pe care mi-l descrie: înalt, blond, ochi albaștri, lucrează la AirFrance Rusia, are port-armă și te topește cu un accent absolut delicios în franceză.
Oficial, nu e disponibil.
Însă flirtează, apăsat și detașat.
Mie îmi plac provocările, deci instinctiv pun gând rău secret acestui Serguei, încă înainte de a-l întâlni.
Leu, ascendent Scorpion.
Sâmbătă seara, petrecere în toi în apartament… intră pe ușă Serguei și se face lumină.
Moment magic doar din priviri, fără cuvinte.
And I think to myself “what a wonderful life…”.
Bons baisers de Russie, selon James Bond.
Imediat după el, intră pe ușă Natasha, iubita lui, și vremea devine însorită spre toridă.
Și știu intuitiv că în acea secundă este unica persoană demnă de atenția mea în toată Moscova.
The Princess.
Și mă pretez jocului seducției.
Por el arte, cum spunea Berlin în Casa de papel.
Chitchat, vodka on the rocks, râsete cristaline și tot tacâmul… crede-mă că vremea e fierbinte în Moscova în acea sâmbătă noapte, în ciuda fulgilor de afară.
Și nu o scap din priviri nici măcar o secundă.
Și e reciproc, dar princiar.
Catch me, if you can.
Cum spuneam, ador provocările.
O invit la dans, și după acest slow o iau de talie și ne retragem în camera mea.
La câteva minute, ni se alătură imperceptibil Serguei, în modul cel mai firesc cu putință.
Sunt însă hipnotizată doar de ea: are sâni tari de Madonă și talie îngustă de viespe.
Și o piele albă, fină, ca de porțelan.
Revelionul 1998 a fost de neuitat.
La câțiva km de Moscova, într-o harababură de nedescris.
Montagnes russes, exact ca într-un parc de atracții.
Și în aprilie ’99 am părăsit Moscova cu trenul internațional care mergea până la Sofia, dar se oprea și prin Moldova noastră, unde am rămas câteva zile doar.
Experiență unică, deși nu era chiar Trans-Siberianul.
După care am zburat acasă spre Bxl, de pe Otopeni.
Într-o altă epistolă îți voi povesti despre călătoria cu “Săgeata roșie”, de la Moscova până la Sankt-Petersburg, venise soțul meu în delegație și stabilisem să ne întâlnim acolo, timp de un week-end.
Nu e de mirare, având în vedere pasiunea mea pentru gări și trenuri.
În decursul acestor 20 de ani, ne-am revăzut de mai multe ori.
Natasha a venit și ne-a vizitat la Bxl, am și mers împreună la Paris, doar noi două, pentru un week-end.
Ne-am îndepărtat, ne-am pierdut, ne-am regăsit, între timp s-a căsătorit și ea.
Are doi băieți, ultima dată a venit acum doi ani și m-a vizitat, împreună cu puștii și cu soțul, un vameș adorabil și foarte rus. Știa, cred.
Ciudat, dar firesc.
Povestesc pentru că vreau să ilustrez o idee.
When you know, you know.
Distanța, timpul, conveniențele, societatea întreagă … nimic nu rezistă în calea unei legături cu adevărat speciale.
Singurele limite pe care le avem sunt cele pe care ni le impunem singuri.
Și le acceptăm, implicit, pe tăcute, resemnați.
Alteori mai punem și un pic de entuziasm decorativ, ba chiar “alegem” să ne ascundem curajos în spatele lor, ca în spatele unui scut.
Menit a ne proteja.
De ce anume, nu știu exact … de ispite, de aventuri interzise?
De viață probabil.
Trist, nu?
Și ai deplină dreptate să îți fie teamă de sălbăticiunea bolnavă de libertate din mine.
Nu am limite, altele decât cele pe care le aleg.
Amalia