My darling,

De când ești plecat în Italia, prefer să fac o grevă Whatsapp.

Locuiesc în triangle d’or, la doi pași de faimosul Bois de la Cambre.
E un fost circuit de curse automobile, în jurul unui lac ce poate fi traversat cu bacul pentru a ajunge la Chalet Robinson, care are un restaurant foarte plăcut și, vara, o terasă luată cu asalt.
Ador să mă plimb în jurul lacului.

De obicei, fac două ture de lac, în funcție de cât de agale mă plimb, durează între o oră și o ora jumătate.
Timp berechet pentru o grămadă de lucruri.
Mai întâi, sportul meu preferat: să mă uit la Lume.

Oameni fel de fel.
Cei care aleargă, unii suferă și se vede pe ei durerea, dar refuză să renunțe.
E o oarecare plăcere, chiar adicție, în durere.

Câți oameni, atâtea feluri de a alerga.

Adolescenta pe vârfuri, zglobie ca o căprioară, sigur e venită pentru prima dată doar pentru că a auzit ea că și X (alege tu un nume frumos de băiat) vine și aleargă uneori aici, și ce frumos ar fi să se întâlnească “doar ca din întâmplare”.

Adevăratul alergător, de cursă lungă, se vede pe el câte maratoane a reușit, e uscat, compus doar din piele, oase și mușchi, nu are nici un fel de electronic device cu aplicații “health” pentru că nu are nevoie de ele.
Compasul lui e interior, știe care îi este nivelul.
Alergarea lui e credință pură, nu se măsoară.

Cele două prietene, care mai mult bârfesc decât aleargă. Vârsta între două vârste, deci conștiente că trebuie menținute vii rămășițele primei tinereți. Căci riscă mereu să apară câte o gazelă de 30 de ani (înainte de sarcini, de celulită, cu sâni gata de alăptat) ce-ar putea ademeni cu ușurință niște soți fragili, deja la ananghie, la început de calviție și în plină “mid-life crisis”.
Între noi fie vorba, dacă prima rundă o câștigă drăgălașa gazelă, după inevitabila spovedanie matrimonială încheiată cu iertarea mărinimoasă a păcatelor… Porsche învinge mereu.

Amatorii, de tot felul.
Decembriștii care au decis că gata! a venit momentul să schimbe stilul de viață, să piardă acele 5-10 kg Netflixate, să își reorganizeze prioritățile, să nu-și mai găsească scuze. De obicei… miroase a foc de paie, deja înspre finalul lui ianuarie, nu mai vin.

Grupul de prieteni, care și-au dat întâlnire pe Whatsapp, și fiindcă tot petrec revelionul împreună, de ce să nu alerge împreună?
Hm, curioasă logică, e un fel de repetiție generală pentru revelion. Măcar un cuplu se va spulbera la cumpăna dintre ani, se văd premisele deja acum, cu ochiul liber.
În ocheade furișate și în strădania de a nu remarca lucruri.

Cam atât pentru cei care vin să alerge.

Dar mai sunt și cei care fac ture demențiale pe bicicletă, Tour de France este mic copil pe lângă acești acrobați urbani care, fără a sacrifica nici viteza, nici efectul de peloton, trebuie să evolueze extrem de agil, în spirit Parkour, evitând mereu la limită restul utilizatorilor.

Apoi, părinți și copii, cu trotinete, roleri, waveboard, skateboard, etc.
E locul ideal pentru a îmblânzi aceste animale cu rotile.

Cupluri, mai ales în vârstă, care merg agale, se țin uneori de mână sau de braț, și din când în când își mai spun câte ceva.
Dar, de cele mai multe ori, tac.
Sau Doamna bombăne și Domnul rezistă stoic fiindcă și-a uitat aparatul auditiv acasă.
Pentru cei care tac, probabil că fiind împreună de atât de multă vreme, totul a fost deja (răs)spus între ei. Înduioșător și totodată înfricoșător.
Mă uit la ei și îmi vine să o iau la fugă eu însămi.

Iar eu, sunt așa un fel de intrus în peisajul acesta.
Merg, merg într-una, doar merg.
Dar nu oricum, stilul contează.
Traineri de piele albi Golden Goose Deluxe Brand – GGDB – modelul Superstar, limited edition, o colaborare cu Swarowski.
O rază de soare și hop! am curcubee multicolore agățate de picioare.
Discret, pentru că soare prea mult oricum nu este.
E iarnă și e Belgia.
Palton negru cu guler ridicat în stil agent secret, cu revere de costum, amplu, fluid, fără căptușeală, dintr-o stofă moale de lână și cașmir.
O geantă neagră, modelul Lia, a lui Alexander Wang, fostul designer de la Balenciaga și figură exotică pe scena fashion New-Yorkeză, purtată ca o tolbă de poștaș, deși e mică (doar chei, telefon, portofel) și are ținte aurite.
Refuz să port ochelari de soare. Ar fi cam mult.
În viață, trebuie să dozezi, chiar și stilul.
But I’ve got “attitude”.

Mersul acesta obstinat e o formă de meditație.
Fiecare pas e o respirație în plus.
Și aproape inevitabil vine un moment când mi se golește mintea de gânduri.
Când nu mai știu exact cine sunt și ce caut eu acolo și de ce merg fără nici un fel de țintă precisă.
Iar în acel gol, parcă mă găsesc.

Și descopăr bis repetita că într-adevăr ești kryptonita mea.
Adică în gândul de tine îmi pierd forța, nu mai sunt eu-eu, ci o versiune mai în vârstă a adolescentei de acum 30 de ani.
Sincer, nu sunt sigură că îmi place, fiindcă o inimă plăpândă și zgribulită, ca un pui de vrabie/cioară căzut din cuib… nu e practic deloc.
Ies la iveală slăbiciuni pe care le credeam de mult domesticate.
Parcă metamorfozezi ce am cizelat eu ani la rând.

Un fel de Meșterul Manole pe sens interzis: mă des-zidești.

Dai buzna, dărâmi baricade, strici straturile decorative.
Nepoliticos din partea ta.

Amalia

Ceva de comentat?