My darling,
De fiecare dată când îmi trimiți fotografii de-ale tale, mă tot minunez cât sunt de frumoase.
Și chiar te-am întrebat ieri dacă ai urmat vreodată cursuri, ai răspuns „nope, dar am învătat să privesc în jurul meu”.
Eram sigură că ce vezi tu este instinct pur.
Spuneam că într-o zi, cândva, aș vrea să mă fotografiezi.
Deși sunt clar anti-fotogenică, chiar mai rău, sunt „camera shy, worst subject ever”.
Dar am așa o intuitie, că tu ai să poți, ai să știi cum…
Mintea mea răsfoiește imagini, poze…
Iată că ești din nou plecat, și de fiecare dată, mi-e tot atât de frică.
Știu că ești prudent, tocmai pentru că te pun să promiți de trei ori, înainte să te las să pleci de-acasă.
Deja, nu se mai poate circula noaptea, între 22h si 06h, menghina se strânge încet dar sigur.
Așteptându-te, uneori ore în șir, până în miez de noapte, mă învârt în cerc la nesfârșit.
Doar Thalia mă poate opri.
Doar ea, când coboară la bucătărie, după un pahar de apă, sau un biscuite, sau după nimic anume, doar pentru că știe că ai ieșit iar, și că sunt înțepenită, înfrigurată de îngrijorare… Doar ea…
Mă privește adânc în ochi, îmi ia mâinile reci și amorțite în mâinile ei, le pune pe obrajii ei fierbinți și îmi repetă în șoaptă “ai încredere, ai încredere, ai încredere”.
Are privirea ta, și mă hipnotizează în același fel.
Te copiază.
Același fel de a-mi sigila voința în privirea ei, același fel de a-mi subjuga frica în privirea ei.
Mă îmblânzește blajin, de la tine a învățat.
Au trecut câteva luni deja de când a fost declarată oficial pandemia. Apoi starea de urgență. Apoi armata.
Avem norocul de a trăi înafara tumultului, izolați, aș spune chiar fortificați.
Dar tu… ești din nou febril, din nou electric, din nou focalizat pe o singură țintă, ca un tunel pe care numai tu îl vezi.
Mi-e teamă, tu mă sperii când ești astfel.
Te pierzi în munca ta. Te pierd în munca ta.
Au fost perioade în care ai dispărut cu totul săptămâni, chiar luni în șir.
Traumele post-război în fosta Yugoslavie.
Câmpurile de mac opiaceu în Afganistan.
Prostituția filierei albaneze.
Scandalul deșeurilor nucleare.
Traficul cu migranți în sudul Italiei…
Doar ca să revii într-o bună zi, ostenit, cu un gol abisal și un jăratec nestins în privire.
Și cu sute de imagini.
Ascuțite, nemiloase, descompuse și haotice, ca și viața reală, fără filtre Instagram.
Dar de o frumusețe strigătoare la cer, primară. Simplă și evidentă.
Ai plecat mereu, peste tot.
Oriunde era de rău.
Oriunde era periculos.
Așa cum faci și acum.
Nu îți pasă de expoziții.
Nici de premiile decernate, nu ai răspuns niciodată invitațiilor la ceremonii.
Eu aș fi vrut să mergem, măcar să simt că toată această frică animală avea un sens, un rost, o logică.
Ai refuzat mereu, și laudele și criticile. Imunizat. Unii au spus “insensibil”.
Dar eu știu tumultul și lava din tine.
Virusul acesta ucide nemilos.
Mutează, evoluează, de parcă ar conține inteligență artificială în el.
Iar tu… vrei să dovedești asta, vrei să documentezi, vrei să fii martor.
Vrei să ne faci pe toți martori, noi toți… cei ferecați în casele noastre, la adăpost.
Vrei să “expui adevărul gol-goluț” să știm cu adevărat și să nu mai putem să ne întoarcem privirea în altă parte.
Te înarmezi cu telefonul tău, baterii de rezervă, măști, apă la sticlă, bicarbonat de sodiu, suc de lămâie, mănuși, căști și… invariabil, pleci.
Derizorie, iluzorie protecție.
Întâi te cert, apoi te implor și te pun să promiți că e ultima oară…
Și mă privești țintă, mă iei de talie, mă lipești de tine, zâmbești tandru și spui “mă întorc, promit”.
Știu că dintotdeauna ți-ai respectat ad literam promisiunile.
Nu pot lupta, sunt dezarmată, nu am cum să te opresc.
Am încredere. Trebuie să am încredere.
Te privim amândouă cum pleci, fără să privești în urmă, sigur de tine, încrezător că te vei întoarce „sain et sauf”.
Și începe calvarul…
Nesiguranța.
Panica.
Frica aceea absolută, nudă, fără fard, fără scăpare.
Thalia e plămădită pe același calapod ca și tine.
Îți amintești? Am ales numele ei împreună: una din fiicele lui Zeus, a opta din cele nouă muze, este “muza poeziei”, simbol al înfloririi și al abundenței.
Cea veselă, cea înfloritoare”.
Sărbătorim onomastica ei pe 27 iulie, exact de ziua mea.
Aș fi vrut și un băiat, dar nu s-a putut. Ciudat…
Adevărul este că eu aș fi vrut și un băiat, la gândul că îți va semăna leit, dar tu erai extaziat cu Thalia în brațe.
Ai repetat mereu… “prințesa Thalia e atotvindecătoare, poate orice, doar cere-i”.
Plecai, în absența ta sufeream mai rău ca un câine fără stăpân, o legănam și privindu-mă țintă în ochi, Thalia mă alina.
Mereu. Negreșit.
Acum aștept să te întorci.
Necatolică, neortodoxă, dar credincioasă în felul meu, spun o rugăciune…
Recit aceeași mantra, de 25 de ani de când m-am întors în țară, înapoi la tine și de când suntem împreună…
Tatăl nostru care ești în ceruri,
Sfințească-se numele tău,
Iartă îndrăzneala mea,
Facă-se voia ta,
Precum în cer, așa și pe Pământ.
Veghează-l neîncetat,
Adu-mi-l înapoi nevătămat,
Să-i fii călăuză înspre îndrumare,
Pavăză să-i fii și să-i fii salvare.
Amin!
Da, cred că… deși moartă de frică, mi-ar plăcea.
Amalia

Ceva de comentat?