My darling,
Nu am rezistat tentației și ieri am fost să mă plimb iarăși în Bois de la Cambre.
Era duminică, era soare, un cer de un albastru pur, fără avioane… te-ai fi crezut undeva în sud, nu la Bruxelles.
Dar, un vânt tăios, ascuțit, nemilos.
Și lume!
Puzderie de oameni.
Probabil toți înnebuniți de soarele cu dinți, după o săptămână de stat în casă.
Așa soare, nu mai văzusem noi cam din octombrie, cred…
Carantină, carantină… dar Belgianul săracul, e veșnic ahtiat după o rază de soare, la cât de rară și prețioasă e orice dupa-amiază luminoasă…
Era Poliție multișoară, patrulau și în mașini și pe biciclete.
Aveau niște uniforme super trendy, erau așa de zâmbitori… încântați chiar, când i-am întrebat dacă pot să îi fotografiez.
Și în general, oamenii erau destinși, păreau fără griji.
La un moment dat, în fața mea mergea un cuplu, amăndoi tineri, probabil încă nu se mutaseră împreună.
Jucau un joc de genul “ghicește cântecul meu”.
Ea punea diverse întrebări, până ajungea la indiciul potrivit.
Spre exemplu: anii 70, 80, 90? Ok, 90.
Interpretează o formație, o femeie, un bărbat? Ok, bărbat.
Titlul cântecului, 1 cuvânt, 2 cuvinte? Ok, 2 cuvinte… întelegi ideea.
Apoi, fiecare cuvânt din titlu trebuia să fie mimat de tip.
Primul cuvânt: a făcut un gest amplu cu brațul, arătând oamenii în jur… cam greu de ghicit.
Al doilea cuvânt: s-a oprit și i-a șoptit ceva, “te iubesc” cred, dar mai mult am citit pe buze.
La care, ea a roșit și după doar o secundă spune într-o suflare: “Careless whisper”.
Cum îi zice cântărețului, cum îi zice?
S-au oprit deodată, ea căutând, el așteptând răspunsul.
Nu am rezistat, trecând pe lângă ei, am șoptit discret fetei: George Michael.
Au râs amăndoi. Erau, eram fericiți, aproape fără motiv.
Un pic mai departe, acolo unde vin skaterii și fac tot felul de acrobații, era un adolescent, în jur de 16 ani, de o frumusețe ireală.
Carură sportivă, ghiceai tricepșii, deși fin.
Înalt, deși cu genunchii îndoiți pe skate mai tot timpul.
Un chip de înger, bretonul blond în ochi, cu o gură cărnoasă. Un zâmbet imens.
Și, literal, un autocar de fetișcane pe bănci, admirându-l.
Recunosc, m-am oprit și eu, ce făcea puștanul pe skate contrazicea toate regulile gravitației.
Cu o ușurință aproape artificială, de necrezut.
Concentrat, dar vizibil încântat de prezența spectatoarelor.
După o săritură reușită în care skate-ul a făcut un fel de triplă învârtire în aer, una din fete și-a luat inima în dinți și l-a fluierat admirativ, mai rău ca un birjar.
S-a oprit brusc, pesemne deconcentrat, a apăsat pe o extremitate a skate-ului, l-a prins nonșalant din zbor, s-a întors cu încetinitorul, mai seducător decât Leo în Titanic… și i-a fluturat un sărut din vârful degetelor.
Delir, piuieli, chicoteli și un fel de “ola” în rândurile adolescentine!
Eu m-am prefăcut blazată.
Un pic mai departe, un personal coach antrena cu răbdare o tânără femeie cam rotunjoară.
El, înalt, black, atletic, atent și binevoitor față de ea, cu o voce foarte caldă. Și un zâmbet plin de dinți albi, strălucitori.
Ea, rușinată, stângace, în mod clar hipnotizată, incapabilă să se adune și să execute exercițiul pe care i-l arăta el.
Plutea în aer multă admirație, o energie frumoasă.
În ciuda distanței fizice de minim 1,5m impusă oficial tuturor… pe o bancă văd un cuplu.
Se sărutau pasional.
Ea era așezată pe genunchii lui, se țineau strâns în brațe, de parcă era primul lor sărut.
Poate chiar era.
Și semănau cu o statuie nu de piatră… ci vie, de tandrețe raw.
O imagine în 3D a unei promisiuni de iubire nemărginită.
I-am invidiat, recunosc.
Erau atât de frumoși, singuri pe lumea lor.
Clar, astăzi a venit primăvara, în parc și în suflete.
Amalia

Ceva de comentat?