My darling,
Sunt în avion, în drum spre casă.
Încerc să ațipesc, dar de câte ori închid ochii vreme de mai multe minute, te revăd.
Revii în mintea mea, ca într-un film.
Revii în stomac.
Revii în plex.
Revii all over me, în valuri.
Tresar și nu reușesc să mă odihnesc.
Aș fi vrut să petrecem mai mult timp împreună.
Să nu ne fie minutele chibzuite, nici ca număr, nici ca intensitate.
Mi-e ciudă pe mine oarecum.
Am fost cu frica în suflet.
Teama că vei fi dezamăgit.
Teama că îmi vei cere să te las în pace, să te uit.
Eu plec. Tu rămâi. Cum altfel?
În timpul prânzului, din nou tu ai vorbit cel mai mult. Eu nu puteam.
Ne vom scrie, spuneai.
Vom lăsa o ușiță întredeschisă, spuneai.
Vom vedea în timp, spuneai.
Vom reinventa această relație, ținând seama de dorința noastră.
Mă doreai, și ai ales să îmi mărturisești deschis acest lucru.
Cu voce tare.
Știu cât curaj ți-a trebuit. Și câtă stăpânire de tine.
Cu vocea ta calmă, alegând cuvinte frumoase, cu regret în suflet, cu dor nemărginit.
Vârtej în creier, ascultându-te descriind aievea dorința ta.
Toma Necredinciosul eram.
Spuneai că venirea mea a modificat culorile realității tale.
Memoria e un animal ciudat, greu de îmblânzit.
Dar a ta, a revenit frontal și meteoric abia atunci când ti-ai recitit propriile scrisori, trimise mie de-a lungul anilor.
După întâlnirea noastră, erai în mașină, blocat în trafic și desfăcând plicul, ai văzut ce anume era înăuntru.
Culegerea de scrisori.
Mi-ai scris chiar atunci, imediat.
Teama ta de a mă pierde m-a destabilizat, nu mă așteptam.
Temerar-detașat… era în fond doar o protecție.
Inițial ai crezut că înapoindu-ți acele scrisori, chiar și sub o altă formă, îmi luam rămas bun definitiv.
Ca o trimitere înspre negurile trecutului, de unde fusese zămislită povestea noastră.
Și o tristețe intraductibilă te-a cuprins, spuneai.
În răspunsul meu febril, a trebuit să îți explic ceea ce nu reușisem să fac în momentul în care ne-am luat la revedere și ți-am dat plicul fără să spun ce anume era în el.
Îmi oferiseși un trandafir roșu, nu mă așteptam.
Panică.
Nu rezist bine la despărțiri, am mereu același impuls nesăbuit, incontrolabil.
Emoțiile prea vii declanșează reacții primare de supraviețuire, instinct pur.
În cazul meu, to run away.
Spuneam, bien au contraire.
Nu era un rămas bun.
Era o regăsire.
Eu te regăsisem, mai trebuia doar ca tu singur să te regăsești.
Și aveam speranța că acele rânduri, de peste decenii, ar fi putut să te ajute.
Bien au contraire, darling.
După prânzul nostru, eram singură în camera de hotel, termostatul arăta 23.8 grade dar eu tremuram de frig.
Mi-am pus paltonul pe mine.
M-am făcut covrig în patul acela imens.
Abia mai spre seară, după ce ai răsfoit în voie culegerea de scrisori, mi-ai scris din nou.
Eyes wide open.
Un strigăt.
O spovedanie.
O recunoștință.
Mi-era mintea împietrită, nu reuseam să cred.
Și acum, în avion fiind, crezând că nu mă bagă nimeni în seamă, plâng.
Lângă mine este asezat pilotul care ar fi trebuit să zboare spre Roma, dacă Roma, Milano si Torino nu ar fi fost zboruri anulate din cauza coronavirus.
Citește o carte in italiană Il trono senza Re.
Ridică privirea și îmi vede lacrimile, pe tăcute.
Suntem în plină zonă de turbulențe.
Crede că mi-e teamă și-mi spune în engleză „soon it will be over”.
Si îi răspund „I hope not”.
Nedumerit, închide cartea și asteaptă să mai spun ceva.
E foarte italian, atrăgător, un fel de Eros Ramazzotti mai tânăr.
Între 45 și 50 de ani.
Povestesc tot, printre sughițuri, cu tristețe și regret în voce…
Si pe măsură ce vorbesc, îl văd din ce în ce mai uimit, rămas gură-cască la sfârșit.
Nu-i vine să creadă că ai rezistat și nu ai urcat în cameră.
Prefer să nu repet cuvântul pe care l-a folosit.
Mă întreabă dacă soția ta e tot atât de frumoasă ca mine.
Răspund că din poze pare foarte obosită, parcă resemnată, dar că nu o cunosc.
La sfârșit, apasă pe butonul steward și cere apă pentru mine.
Si adaugă, în italiană de astă dată „ma che bella storia, bellisima”.
Zâmbesc trist, pentru că are dreptate… din toate poveștile de dragoste de pe lumea asta, de ce trebuia să fie tocmai a noastră atât de tristă?
Amalia