D O R
Cu echivalentul saudade în portugheză (cântată la greu de Amalia Rodrigues, aviz amatorilor).
Tare greu de tradus în alte limbi, fie ele de origine latină sau nu.
Cică japonezii ar avea ceva asemănător, mai scormonesc.
Cum adică, dacă mi-a fost dor de voi?
Evident, clar, se vede de la o poștă, nu?
Și hai să nu începem imediat cu reproșurile, că dacă mă apuc să vă povestesc în detaliu tot ce mi s-a întâmplat din 10 noiembrie (de fapt, din 23 noiembrie) 2021 încoace, nu mă veți crede…
Nu, tot n-am avut covid, nici măcar un mini-Omicron acolo, cât să mă certific verzuliu.
Nu, tot nu m-am vaccinat, am imunitate naturală, nu-mi trebuie aia sintetică, merci mult de tot.
Nu, tot n-am câștigat (încă) lozul cel mare la Euromilioane, nu prea am mai jucat, ce-i drept. M-am gândit naiv că nu poți avea noroc în toate, și în dragoste și la Loto.
Poftim? Da, cum să nu… am cunoscut pe cineva.
Ok, e mai fraged ca vârstă, dar asta… pe noi nu ne deranjează. Pe voi?
Ok, it’s complicated, sunt 4h cu mașina între noi, dar nici asta pe noi nu ne deranjează. Pe voi?
Am organizat prima noastră escapadă în doi.
Un week-end splendid în Ardenii (Ardennes) belgieni, deci fără zăpadă sau alte mofturi fulguite în stil Hollywood.
Dar cu flăcări în sobă, cu 3 camere si 3 băi, și nu știu de ce, dar am stat doar într-una din camere, a mea…
Și nu că ar fi fost mai mare, sincer nu. Cred că sclipea luna mai frumos la mine în geam, de aia.
Genul ăla de week-end cu 1001 de “prima dată când…”
Prima dată când ne-am văzut.
Primul sărut, prima roșeață în obraji, prima îmbrățișare…
Care 14 februarie comercială?
Care sărbătoare forcepsată, cu gimnastică la sol și cu figuri impuse… gen trandafirii ăia roșii de te costă – doar în ziua aia – ochii din cap și tot mai ai ceva rate de achitat vreo juma’ de an.
Gen restaurantul ăla cu fițe și cu vioară, scărțâind melancolic și suspens-at un Katiusha pasional.
Nu, noi ne-am mulțumit cu un week-end absolut întreg, plin de avant-premiere, plin de tandrețe, de sex și de crize de râs.
Fără ceas, fără telefoane. Al meu s-a și descărcat și nu am observat decât duminică târziu.
Fără orar impus de rutină și obișnuințe.
Într-un cadru idilic, o fostă moară renovată… din sufragerie vedeam uneori drumeți care urcau la deal, sau caiace și canoe care pluteau la vale. Sub geamul nostru, la câțiva metri distanță, curgea râul La Semois.
Și muzică bună… ba chiar un concert de chitară bas, bine că aveam – doar – tricoul ăla „I’m with the band”.
Și un pic de ploaie mocănească sâmbătă dimineața – mă rog, când ne-am dumirit noi că e deja sâmbătă – urmată de un soare cu dinți absolut splendid la micul dejun, luat pe la 14h cred.
Și un saumon-brocoli pus la cuptor la 02 noaptea, că atunci ne-a răzbit foamea-foame.
Pentru prima dată în viața mea am băut o ceașcă de Ricorée (un fel de cicoare? în loc de cafea) v-am zis că e +MAI tânăr.
Am redescoperit plăcerea unui mic dejun tipic à la française: suc de portocale proaspăt stors (eu prefer grefe roz bio) baguette cu unt (eu prefer pâine semi-integrală felii, fără unt) și cu dulceață de căpșuni (eu prefer de prune, de zmeură sau de cireșe).
Ne potrivim în toate…
Uite, de aia nu am mai apucat să scriu pe Nescris…
Voi mă știți de-acum… când trăiesc intens, pe principiul vaselor comunicante, scriu mai puțin.
Mai deloc.
Culmea este că am recitit ce am scris fix acum un an, și deși a mai trecut un an prin noi, a fost și soare, au fost și ploi… în fond, mai nimic nu s-a schimbat.
Astăzi este iar ziua unei prietene pierdute, împlinește 40 de ani. Am scris un sms dar nu l-am trimis.
Recitind ce scriam acum un an, realizez că într-adevăr, cântecul are dreptate: non, non, rien n’a changé, tout, tout a continué, hey-hey.
Așa că mă voi mulțumi cu un simplu “La mulți ani! Consigliere, să fii fericită și iubită.”
Iar vouă vă spun doar două cuvinte: pe curând.
Adevărul este că scriindu-vă așa, în stilul meu, agale-agale și șontâc-șontâc, m-a cuprins un dor de voi, de numa’ numa’!
Amalia