DS… și nu, nu am intenția să vă propun o inițiere fulger în secretele tainice ale limbii franceze, indiferent, argou sau verlan.
DS = déesse, zeiță.
Altfel spus, mașina oficială a Președintelui Republicii franceze, Generalul Charles de Gaulle. Splendidă bijuterie tehnică, pentru epoca respectivă, a mărcii Citroën. Mașina care i-a salvat viața Generalului, cu ocazia atentatului din Petit-Clamart, în 22 august 1962.
Spun aceste lucruri, mai întâi pentru că mă pricep nițel la mașini frumoase.
Următoarea mea mașină va fi sau nu va fi o Polestar.
Și apoi, pentru că știu că tu – D.S. – prietenul meu drag, care (sper că) mă citești acum în spital, ești pasionat de motoare și mai ales de condus.
Pare să fie o altă epocă, dar nu este.
Îmi amintesc, la începutul “exilului”, în primii ani, când trebuia să mă întorc neapărat în România, cel puțin de două ori pe an, altfel mă ofileam cu totul… tu ai fost mereu prezent.
Mereu la volan, mereu mergând undeva “la o bere”, la o terasă, la un chef.
Tu, mereu ascultându-mă pălăvrăgind cât de greu e totuși să locuiești în străinătate, și zâmbind tandro-ironic la văicărelile mele de puștoaică-super-alintată.
Tu, mereu încuviințând atent, fără sfaturi de prisos și fără muștruluială semi-filozofică, la toate basmele nemuritoare despre iubiții mei, reali sau imaginari.
Tu, din nou, într-o seară ca oricare alta, nici mai specială, nici mai anodină, cu o lumină limpede în ochi, de culoare castanie… Și dintr-odată liniște și pace, la mine în suflet. În noi, între noi.
Stinghereală în zori. Dar prietenie – din fericire – neștirbită.
Diferită. Cu un spor de complicitate doar din priviri.
Până când viața ne-a despărțit de-abinelea, pentru că eu nu mai veneam deloc în România.
Iar dintr-una-ntr-alta… distanța fizică și-a pus amprenta definitiv și a devenit și afectivă.
Până nu demult, virtual și pe Whatsapp.
Din nou, acatiste la biserica Sf.-FB și mulțumiri Universului pentru bonus…
Acum, hai să îți spun care e planul.
Tu rezistă, acolo unde ești, eu îmi termin repede orele de zbor, îmi iau brevetul, rog pe Laurence* să roage ea pe Jacques să ne împrumute elicopterul lui.
Îmi face prietenul meu Igor-ex-FSB o rută de zbor furtivă, la joasă altitudine, fără autorizație de traversare a tuturor spațiilor aeriene între Bruxelles și Bacău, evitând astfel toate punctele nodale și frecvențele de check, scanate frenetic prin satelit.
Aterizăm pe acoperișul spitalului, las motorul pornit, Laurence stă de 6.
În caz de apare cineva, ea are mini-jupă, are papagal și are centură ju-jitsu.
Eu cobor, cu aerosol, cu măști, cu mănuși și cu tot tacâmul-de-picnic, plus un scaun cu rotile optimizat electric „courtesy of Tesla” și vin să te iau pe sus de unde ești, gen „Răpirea din salon”.
Cu access card, furat cu tot cu halat și insignă oficială de „personal medical autorizat”, de la un radiolog supărat pe nevastă, poate chiar burlac – că nu prea se exprima cu subiect și predicat – până l-am pocnit maestru în moalele (am scris inițial “poalele”, scuze era un lapsus) capului, și lăsat tandru dar moale spre întremare, în debaraua cu aspiratoare.
Ajung, te găsesc direct, smulg toate firele și te ajut să cobori din pat, te urci vajnic pe rotile, bagi vijelios a-4-a și lansăm operațiunea fulger “Hospital break”.
Cu fumigene, cu scântei și scăpărări de Browning, dacă e nevoie.
Sper să nu fie, că ne dau la TV după aia, la emisiunea Wanted și, nu de alta, poate ne recunosc copiii noștri, să nu dăm un exemplu părintesc greșit…
Pentru că noi le-am zis dintotdeauna că orice problemă se rezolvă prin dialog, nu?
Cu lift de serviciu, folosit în mare grabă, ca să nu ne detecteze CCTV.
Cu evadare spectaculoasă de pe acoperișul spitalului municipal, în stil grandios, Casa de papel pe puțin… Dacă tot o facem, hai să o facem lată, cum scrie la carte(a) „Povești nemuritoare despre prietenie”.
Ca pe vremuri, în tinerețile noastre. Doar noi doi, precum Bonnie and Clyde…
Și cu Laurence, hmm… parcă nu aș lăsa-o la spitalul municipal, că nu știe română deloc și mi-e teamă că per pedes nu se descurcă bine, numai cu mini-jupa aia de la Chanel. Plus că trebuie să dăm înapoi elicopterul lui Jacques.
Și să văd cu ochii mei, în ochii tăi castanii neuitați, că ești bine.
Și să fie din nou liniște și pace în sufletul meu.
În noi, între noi.
Ce părere ai, vin mâine?
Dar e duminică, nu se primesc vizite, sau mai bine luni foarte devreme?
Știu, mi-ai spus că ești „ffff obosit”…
Hai, o sun deja pe Laurence, vedem cum ne organizăm, tu mai reziști un pic, da?
Te rog eu frumos, prieten drag…
Amalia