Ce pot să spun… este că atunci când redesfaci toate cutiile cu jurnale intime, poze, amintiri și nimicuri adunate cu grijă și păstrate cu sfințenie… e fix aceeași tehnică de imersiune în trecut, precum cea utilizată de James Cameron în filmul Titanic.
Pur și simplu plonjezi. În amintiri.
Aproape în apnee… deși respiri cu plăcere parfumul clipelor de demult.
Regăsești un “eu” asemănător, dar foarte diferit.
La care te uiți și cu drag, și cu invidie.
Și cu sprânceana ridicată.
Cu drag și cu invidie, pentru că în neștiința sa, în iluziile sale drăgălaș-superbe e ascunsă adânc o comoară.
Încă nesăpată și neadusă la lumină.
„Eu-l” acela e plin de posibil.
Încă necăsătorit, încă ne-exilat, încă netrecut prin durerile facerii, încă ne-încadrat pe un făgaș de rambursare imobiliară, sau într-un tipar profesional, sau într-o plasă de conveniențe de tot felul.
Eu-l acela încă nu e prizonier-cu-de-la-sine-putere într-un cadru de viață uneori (devenit) prea îngust, alteori prea risc-sau-tumult-aseptizat…
„Eu-l” acela este încă a-toate-posibil.
Încă mai poate alege orice, absolut orice, fără teamă, cu o lejeritate care, dacă nu ar fi pe deplin inconștientă, ar fi de-a dreptul sublimă.
Din ghemotocul de alegeri infinite pe care viața ni le pune în față, tragem de un fir, unul anume, care se va materializa în singurul mod posibil, odată ce alegerea a fost făcută.
Cu alte cuvinte, ai fi putut alege absolut oricare ciocolată din cutie, iar fiecare dintre ele te-ar fi adus pe o cale ferată a vieții diferită, poate apropiată, poate îndepărtată de celelalte.
Aș tinde să cred că distanța dintre aceste șine-opțional-disponibile e direct proporțională cu acel coeficient de “radicalitate” sau de “curaj nebun” în alegerea făcută…
Iar odată lansat pe acea-șină-orbitală-și-nu-alta… totul devine exact ca în Matrix, replica Oracolului:
– What choice?
– The choice you’ve already made and that you have now to understand.
În fond, „libera alegere” făcută o singură dată, induce apoi iluzia permanentă a „liberului arbitru”.
Dar e doar o iluzie. Care ne amăgește doar până la un punct.
Apoi parcă deschidem ochii și vedem că dincolo de conveniențele călduțe, e frig.
Toate bune și frumoase…
Slavă Domnului că viața e plină de surprize!
Unii le numesc pietre de încercare, ca niște diamante neșlefuite, nu?
Alții le consideră drept cadouri magice din partea Universului.
Intuitiv, plec de la ideea că atunci când prima alegere și-a istovit potențialul evolutiv, viața mai trage de fire, precum un păpușar, și ne mai oferă un bonus-ghemotoc din care să alegem un fir evolutiv.
Iar dintr-o dată, căile ferate ale vieții noastre schimbă macazul.
Ne apropie de ce/cine ne-am îndepărtat cândva.
Ne despart de ce/pe cine am iubit dintotdeauna.
Ne arată că totul e un dans neîncetat, aproape fără certitudini, de nici un fel.
Nici măcar cea de a te trezi a doua zi dis-de-dimineață.
Eu înțeleg că unora le trebuie o poliță de asigurare pe viață full-risks, dar… zâmbesc, precum în fața unui puști care încearcă să mănânce ciorba cu furculița…
Mereu îi scapă câte ceva, pierde esențialul, și caută din nou o asigurare și mai full-options, reîncălzind zilnic exact aceeași ciorbă.
Nostim de trist.
Momentul magic este următorul:
când „eu-l” de demult se intersectează cu cel de acum și se recunosc, în defecte și calități, în greșeli și în victorii…
Și cad la pace. Sau măcar se străduiesc.
Apoi, ca prin minune, sprânceana aceea ridicată inițial spre muștruluire-a-tot-știutoare, rămâne ridicată… dar nu înspre mustrare, ci din mirare.
Te miri cât de frumoasă e viața, și cum te învârte învolburat într-un dans care se va sfârși – dealtfel, este unica noastră certitudine – dar până atunci, mai e cale lungă.
Și mai sunt atât de multe stații, între înfiorarea de a fi doar ce ești acum și fiorul de a deveni tot(uși) ceea ce îți este dat să fii.
Amalia