My darling,
Mergeam spre o întâlnire neplăcută, cu oameni neplăcuți, despre un subiect neplăcut și mi-aș fi dorit orice altceva, numai acolo să nu fiu.
Ascult cu o ureche ce au de spus.
Simt că vibrează. Arunc discret un ochi.
Văd doar o fărâmă din scrisoarea ta și mă conving singură că totul s-a sfârșit.
Scriai winter has come.
Sunt dureros convinsă că te-am pierdut din nou, abia regăsit.
A trebuit să mă așez. Să respir.
Să mă lămuresc dacă pot încasa.
Și întâlnirea aceasta interminabilă, și oamenii aceștia plicticoși.
Zâmbesc și dau din cap.
Vreau să citesc!
Mi-a scris…
Îmi repet, mecanic parcă.
“A scris”.
Poate e ceva trist.
Sau definitiv.
Dar a scris.
Și dacă renunță? la noi? la scris? la orice altceva înafara ei?
Un munte de frică în abdomen.
Un ocean cu stânci abrupte în suflet.
Să renunțe la mine, dar să nu renunțe la scris…
A fost ultimul meu gând înainte să te citesc.
Iar în cuvintele tale m-am îndreptat, mi-am regăsit verticalitatea.
Sunt praf stelar.
Sunt coama cometei.
Sunt vie, din nou.
Și mă văd, exact cum m-ai descris “fulgerând aceleași verbe fierbinți”.
Îți mulțumesc, my darling.
Sunt din nou acasă, în cuvintele tale.
Amalia