My darling,
Acum tu nu mai scrii.
Ani la rând, nici eu nu am mai scris.
Obișnuiam să spun celor care se mirau, la ce bun să scrii despre VIAȚĂ în loc să o trăiești?
Eram convinsă că găsisem ce căutam.
Să fiu soția unui bărbat bun, mamă a 2 copii, femeie liberă să iubească o alta, eurocrată în costum-cravată și tot atâtea oglinzi.
Dodging, again and again.
Atâtea veștminte diferite, pentru a îmbrăca același adevăr gol-goluț.
Eram și nu eram fiecare dintre aceste arătări.
Nici una separat nu era eu și cu toatele, laolaltă, nu mă însumau.
Lipsea ceva.
Și dacă, în fond, chemarea ta nu era să găsești, ci să întrupezi căutarea și să scrii despre ea?
Și neîncetat căutând, scormonind, reformulând să te găsești pe tine, eu-l dincolo de cuvinte.
Dar convingându-te că ai găsit, te-ai pierdut.
And I can feel your unwritten pain.
Căci tu nu mai scrii.
Și ai rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear, cum spunea Lorelei.
Amalia