A venit în sfârșit iarna, aducând îngheț
Și crivăț și șuier vânturat.
Vara din mine, ostenit drumeț,
Agale rătăcește, în friguri scuturat.
E iarna ta, e anotimpul tău,
Fulgi se presară într-un dans sclipind.
Dorința mea de tine, în dinți de fierăstrău
Mă ascute și mă doare-n cuvinte amuțind.
În iarna ta, de foc și pară nu e loc.
Nici un chibrit nu scapără-o scânteie.
Căci viforul o stinge și ca un nenoroc,
uit că sunt vară și că sunt femeie.
Dar eu, în vara mea te-aș arde cenușat.
Să-ți amintești de aripi și de zbor,
să fii din nou un Phoenix înălțat
În dorul ce te-alungă pe drumuri, cerșetor.
Și să iubești adânc orice-apus de soare,
Cu inima bătând doar pentru-n singur dor,
Cu suflet arșițat de-o sete arzătoare
Zadarnic răcorită la cel mai lin izvor.
Căci iarna ta pe mine mă îngheață
Și parcă nemilos mă stinge-alene.
Viforul tău mă rătăcește-n ceață
Iar jarul mi se spulberă în vene.
Din iarna ta aș vrea să-mi fac o capă
Și-n ea, dacă mi-e frig, să mă-n-fășor
Și magic să dispar ca într-o trapă,
Iar tu să te trezești uimit că-ți este dor.
Dar iarna ta, fiindcă-i a ta, e frumoasă,
Ca o prințesă înghețată așteptând ursitul
Ce va să vină, poate, căutând mireasă
Și aducând, fierbinte, răsăritul.