My darling,
Am scris într-o doară pe Google “concursul național Mihai Eminescu 1988”.
Și ghici…
O singură pagină pertinentă, dar ce pagină…
Arhivele scanate ale “Revista noastră”, publicația elevilor liceului “Unirea” Focșani, nr 137-139, aprilie-iunie 1988.
Un articol intitulat “Șase zile în inima Transilvaniei”, semnat de un oarecare Pr. Petrache Dima, care descrie cum anume s-a desfășurat olimpiada la care noi doi ne-am cunoscut.
O călătorie în timp absolut incredibilă.
Am parcurs textul și pe măsură ce îl citeam… mă înfioram.
Până și subiectele la concurs erau listate, pentru fiecare tip de liceu (matematică-fizică sau filologie-istorie și pedagogice) și fiecare clasă.
Eu eram în clasa a X-a, iar la prima probă (lucrare de sinteză) aveam:
Alcătuiți o lucrare în care să argumentați afirmația “Mihai Eminescu este cel mai mare poet național”.
La a II-a probă (comentariu de text) aveam:
“Cu gânduri și cu imagini”, de Mihai Eminescu.
Acum îmi amintesc de ce eram nemulțumită… Eminescu de două ori!
Președinta juriului era Prof. Univ. Dr. Doc. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care a spus în discursul său:
“Și astăzi, în vechea cetate a Albei-Iulii, un duh al sărbătoririi ne stăpânește cu puterea gravă a clipelor solemne.
Căci, voi, dragi olimpici, nu călcați pe un pământ oarecare, ci treceți într-adevăr, printr-un “imens rug de lumină”, comoară arzătoare datorată nu numai oaselor străbune, mărturie a jertfelor trupului.
Aici, în anul acesta, se adaugă și dovezile spiritului, care au dublat și întărit istoria…”
Îmi amintesc vag toate acele discursuri inaugurale… plictisitor.
În schimb, forfota de uniforme și chipuri tinere, încrezătoare, neștiutoare… m-a subjugat imediat.
Observam deja atent.
Înainte să știu că urma să te cunosc.
Calmul de dinaintea furtunii.
Momentul acela de contemplare senină, fără gânduri.
Citez din articol:
Joi, 14 aprilie 1988.
Excursie în munții Apuseni. Fulgi de nea jucăuși, ireali într-un decor verde.
Vineri, 15 aprilie 1988.
Excursie la Blaj. Zăpada se agită ca în toiul iernii. Dar inimile noastre entuziaste o topesc. Orele 16h, la capătul celor cinci zile are loc festivitatea de premiere.
Energetic, îmi amintesc doar că am fost extrem de dezamăgită.
Cred că primisem o mențiune, dar nu mai știu exact. Poate un premiu III.
Însă amprenta încă perceptibilă și acum, e cea a unei imense dezamăgiri.
În schimb, știu că după festivitatea de premiere ne-am cunoscut.
Parcă…
Mi-era frig, ningea în aprilie, ai venit să vorbești cu mine.
M-ai întrebat simplu: “- Ți-e frig?”
Știu că apoi am mers cu toții la o petrecere de rămas bun, după care am petrecut noaptea în brațele tale, pe scările internatului unde eram cazați.
Eram îndrăgostită lulea.
O noapte întreagă în brațe la tine.
Timp de o noapte întreagă au învățat mâinile noastre să se îmblânzească reciproc.
Iată de ce, recent, s-au recunoscut firesc, dincolo de voința noastră pur rațională.
Știu că ne-am sărutat, timid.
Și atât.
Aveam cincisprezece ani.
Curând, se vor împlini 32 de ani.
Ireal.
Amalia

Ceva de comentat?