My darling,
Sunt în sfărșit la poarta de îmbarcare, după toate etapele de control pe cât de enervante, pe atât de îndelungi.
Urăsc aeroporturile, prefer gările.
Așa este când ieși din spațiul Schengen, penibil și iluzoriu tot acest control…
Înadins, mi-am făcut valiza abia azi dimineață, ca să am cu ce îmi umple timpul până la plecare. Sunt super antrenată pentru a face o valiză de trei zile, Strasbourg…
Dar de astă dată, deși doar trei zile, parcă plec cel puțin 10.
Venind înspre poarta de îmbarcare B11, am văzut că alături, la B09, începuse boarding destinația Moscova… mi-am imaginat, preț de o secundă, cum ar fi fost să merg la Moscova și să o revăd pe Natasha…
Dar nu, vin să te văd pe tine.
Două destinații, la mii de km, dar boarding alături.
Două iubiri, la mii de km, dar în aceeași inimă.
Știi că dintr-una în alta, vine să mă aștepte la aeroport, la sosire, un fost coleg de liceu, al cărui martor am fost la Starea civilă, când s-a însurat aici în Belgia.
Între timp a divorțat și s-a reîntors în țară, locuiește în Bacău chiar.
Mâine, pare-se, câțiva foști colegi se vor mobiliza să ne întâlnim la prânz.
Unii vin din Piatra-Neamț, parcă și din Iași, am auzit… vom vedea.
Populară, eu? Sunt curioasă câte foste colege vor veni…
Și uite-așa, dintr-o duminică de 8 Martie, inițial prevăzută liniștită și meditativă, poate un masaj, o saună… iată că vom ieși în oraș, undeva la Piazzeta, lângă Centrofarm.
M-a pufnit râsul la telefon când mi s-a explicat unde era… habar nu am nici de Piazzeta, nici de Centrofarm.
Cum, nu știi Centrofarm?
Nu, în schimb, știu unde este statuia lui George Bacovia.
Puțină lume realizează fulger, când le spun, ce înseamnă să nu mai fi venit în țară de 10 ani.
Nostim… deoarece, după o clipă de gândire, cam toată lumea adaugă imediat “ah, dar nu ai ratat/pierdut nimic”.
Și iată că nu ne mai despart acei 2500 de km, acum continui să scriu în avion, Comandantul de bord Constantinescu tocmai a anunțat că zburăm la minus 50 de grade deasupra Germaniei.
E incredibil, parcă nici acum nu realizez exact… deși sunt, fără tăgadă, ïn avion.
Mi-au servit o masă din care am văzut doar tona de salam, așa că am trimis totul înapoi.
Blue Air nu are opțiuni vegetariene la bord, se pare, chiar și pentru bilete Premium.
Oricum, nici nu îmi este foame, sunt pe un norișor.
Mă întreb ce e în sufletul tău acum?
Întrebasem ieri-alaltăieri dacă ai vreo dorință anume, dacă ai cumva nevoie de ceva…
Spuneai să nu îți aduc nimic.
Pentru că nu e vorba de cadorisire și pentru că venirea mea este deja un eveniment care e “un gift”.
Spuneai de asemenea că vei fi disponibil luni, doar între 14h și 16h.
Răspundeam “ah, 120 de minute bune, no lunch, no dinner, for just a coffee, should do”.
Și adăugam, tot în engleză, pentru că mi s-a părut mai neutru, “you are so tough on me, I don’t know why, stress, maybe”.
Nu ești singurul care are emoții.
Diferența fiind doar că eu le accept..
Răspunsul tău, pe căt de laconic, pe atât de elocvent “lunch is on”.
Deci luăm prânzul împreună luni.
Splendid.
Și cum îmi dau seama că nu vei avea mult timp la dispoziție… propuneam să rămânem la restaurantul hotelului, “dă-mi voie să te invit”.
Adăugam că atunci când vei veni tu la Bruxelles, eu îți voi cere să îmi aduci ceva anume, ceva ce îmi doresc.
“Orice, cu mare drag”.
Cred că mai avem puțin și ne vom pregăti de aterizare.
Sentimentul de a mă întoarce aici… e cât se poate de ciudat.
Amalia