Azi este penultima zi de august, și parcă nici nu știu ce anume s-a întâmplat din martie și până acum…
Ieri parcă se hotărâse că nu mai merg copiii la școală, nici noi la serviciu.
Iar astăzi, deja, lumea se pregătește iarăși de mers undeva.
Cu treabă. Ca și cum chiar ar fi important.
De parcă nu ar fi remarcat nimeni cât de aparent drăgălașe dar absolut ne-importante sunt toate aceste agitații, alergături și oboseli zilnice.
Am cumpărat rechizitele școlare.
Caietele noi miros frumos, miros a copilărie.
Am scris o grămada de etichete, fiica mea le-a lipit frumos aliniat pe fiecare primă copertă.
Am golit ghiozdanul, oh ia uite unde era elasticul de păr pe care l-am căutat peste tot… și am pus ordonat înăuntru tot ce trebuie, tot ce s-a cerut de la școală pentru prima zi.
Cântărește la final o mega-tonă, dar ce mai contează…
Important este că noi suntem gata.
Pentru că “cine nu e gata, îl iau cu lopata”, nu?
Parcă așa fredonam când eram noi de vârsta mersului cu ditamai ghizdanul la școală…
Vă spun sincer că dacă ar fi să aleg între vară și toamnă, preferința mea se îndreaptă clar către toamnă.
Așa am fost dintotdeauna, deși sunt semn solar.
Îmi place vara, însă toamna ne dezbară de multe…
Cad frunzele și renunțăm la anumite gânduri, sau persoane, sau dorințe… între timp ofilite, ca după arșița verii.
Suflă vântul și orânduim ideile, redefinim sentimentele, le privim în față, cu ochii larg deschiși doar pentru a accepta în sfârșit cât de flușturatece erau, în fond.
Se pornește ploaia, iar ropotele mărunte și îndesate ne spală de orice amărăciune, de orice regret și de orice tristețe. Ne dăruiesc doar nostalgia a ceea ce nu a fost nicicând și nici nu va fi, pentru că nu era astfel scris în stele.
Sau poate pentru că a lipsit ceva… credința, curajul, parcă cine mai știe?
Îmi pare mie că sentimentul ce definește toamna este melancolia, nu?
Un fel de dor, un fel de saudade, așa cum cânta Amália Rodrigues, când erau părinții noștri tineri.
Toamna este un fel de elan per se, fără țintă, fără trecut și fără viitor.
Dar toamna încă nu a venit, ba dimpotrivă, în această dimineață la Bruxelles strălucește soarele pe cer, mai abitir ca în ultimele trei săptămâni, deci vara joacă prelungiri.
Numai că eu sunt etern pregătită de toamnă. Abia aștept să vă fredonez…
“A venit, a venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac
Sau mai bine cu umbra ta…”
Amalia