Întrebare: voi vă amintiți unde erați exact și ce anume făceați în 11 septembrie 2001?
Eu știu clar, eram în vacanță în Corsica, închiriasem o vilă splendidă, la 300 m de plajă, aproape de Cargèse, de unde e băștinașă Laetitia Casta.
Valérie, o prietenă din facultate moștenise un teren acolo, de la o mătușă fără copii. Un teren cu măslini, în pantă, arid, dar cu vedere la mare și cu potecă privată de 300m pentru a ajunge la plajă.
Așa-zisa plajă privată a Club Med.
Traduc… pentru cei care încă nu au fost în vacanțe Club Med, ca mine de 20 de ani: se cheamă plajă „pieptănată” în fiecare seară, cu nisip ultra-fin și cu valuri mega-înspumate. Fără alge, fără hârtii și fără alte deșeuri aruncate aiurea. Nici un fel de alterare a peisajului, în afară de coliba din lemn, cu terasa acoperită cu stuf, unde poți veni să mănânci la prânz o salată a pescarilor și nimic altceva.
Adică idilic. Premier matin du monde, chaque jour.
Acolo eram în vacanță noi, cu cel mai bun prieten al soțului meu, pe care îl chema tot Bernard, poreclit Boule. Se știau de când aveau amândoi 6 ani. Mie îmi plăcea tare mult de Boule, avea un umor oarecum libidinos-spre-sexy, dar era doar o fațadă, în spatele căreia se ascundea o inimă imensă și o fragilitate de necrezut.
Boule, vă spun direct, nu mai este printre noi, de un deceniu deja, de când și-a zburat creierii cu o pușcă adusă pe furiș din Palestina.
Lucra pentru Crucea Roșie Internațională (cu sediul la Geneva) și mergea în misiune peste tot în lume unde era de rău, unde era război, unde era de jale. Făcuse malaria într-o țară africană, nu mai știu care. Fusese răpit și răscumparat de Crucea Rosie, contra unei sume importante în Columbia. Plânsese zile și nopti în șir pentru săracii palestinieni, care trăiau în corturi și tabere de peste 50 de ani…
Dar nu era făcut pentru așa o meserie. Era genul de om căruia îi curgeau lacrimile doar uitându-se la un apus de soare.
Noi, în fiecare sfârșit de amiază ne puneam pe șezlonguri, pe terasă, cu fața spre mare și nu ziceam mai nimic, doar ascultam muzică bună și beam din paharul de rosé (hello, Dragoș, acum știi, de aia nu mai beau rosé) uitându-ne fără glas cum apune soarele în mare, încet dar sigur, ca o inevitabilitate menită a ne învăța impermanența unei rutini imuabile.
Deci, acolo eram, în vacanță, un pic după micul dejun leneș, chiar ne întrebam agale ce anume să facem cât e ziua de lungă… când primirăm sms de la Valérie, prietena și colega mea de facultate, cerându-ne să mergem a.s.a.p. jos în sat și să găsim neapărat un televizor.
Noi am crezut inițial că murise Regele Belgienilor, că avea deja o sănătate fragilă (am avut onoarea de a fi fost invitată la Palat, dar asta e o altă poveste).
Ni s-a părut și nouă ciudat că mai nimic nu funcționa cum trebuie, rămăsesem fără curent, nu mai știu exact de ce, și căutam cu disperare cutia cu fuzibili, care era la intrare, jos… în capătul proprietății…
Mai ales nu puteam asculta radio… oricum, nu aveam televizor.
Și dacă tot trebuia să coborâm în sat la cumpărături, zic eu „hai să mergem și la terasă”, că aveau un televizor aprins non stop acolo.
Știu că ne-am înfrigurat, în ciuda celor 30° C de afară… banderola aia care defila în josul ecranului și care ne informa permanent că “this is not a movie, these are real events live in New York”
Boule a articulat doar “lumea tocmai s-a schimbat profund”. Și câtă dreptate avea, nu?
Sunt uneori astfel de momente, când… indiferent câți ani trec, tot îți amintești precis unde erai și ce anume făceai.
Acum, eu vă cer doar un lucru: ziua de azi, banală, oarecare, covidată…
Hai, poate faceți un stop-cadru… Sigur, într-o bună zi vă veți aminti cât de fericiți (în fond) erați și cât de mult ați da (oricât-orice) pentru a vă întoarce înapoi la ea.
Amalia