Am fost ieri și alaltăieri din nou în Bois de la Cambre*, după o lungă absență datorată obligativității de a purta mască peste tot în capitală, chiar și pe o stradă pustie.
Nu concep să mă plimb o oră-două prin parc și să mă îmbăt de fericire cu propriul CO2.
Dar… acum avem voie și fără droguri.
Deci vă spun un pic din tot ce am văzut, de-a valma.
O familie numeroasă, clar pe puțin trei generații… bunicul mănâncă tacticos o înghețată la cornet.
Lângă el, un puști, maxim 2 anișori. Îmbrăcat într-un fel de pufoaică, de trei ori mai mare decât el.
Din depărtare semăna a butoiaș cu țumburuc: avea o căciulă de-i pica moldovenește pe frunte, cu un moț de blană imens.
Iar din pufoaică mai depășeau și niște ghete super albastre.
Probabil asortate cu ochii lui.
N-am reușit să îi văd ochii, pentru că erau foarte ațintiți asupra înghețatei pe care o lingea cu mult entuziasm – și egoism – bunicul lui.
Pe lângă băiețel, decorul era completat de un golden retriever.
Splendid, culoare capuccino, fără lesă, elegant așezat chiar în spatele acestui băiețel…
Pe moment, văzând cât de mult și răspicat se uită în sus, înspre înghețata cu pricina – doar doar – chiar m-am gândit: ce poziție nefirească pentru el, mititel și pufos-rotunjor, o să cadă pe spate.
Și exact asta s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi avut grijă de el ditamai câinele.
A picat oarecum pe spate, ce înghețată (doar metaforică, la vârsta noastră) nu ne-ar face și nouă exact același efect de răsturnare upside-down, nu?
Însă rostogolirea lui de butoiaș mergăreț a fost mai întâi amortizată de retriever și apoi de pufoaică.
Plânsete, luat în brațe, deci adus perfect la înălțimea potrivită pentru a gusta din înghețată, premiu de consolare… și un zâmbet IMENS, cum numai pe fețele puștilor de 2 anișori mai poți vedea…
Că mai târziu – oare de ce? – uităm cu totul că suntem și noi în stare de astfel de zâmbete super-king-with-an-icecream-size.
Lume, puhoi.
Dacă aș avea mai multă răbdare, v-aș scrie o carte întreagă pe subiect, cu titlul “Oameni, fel de fel”.
Dar nu am răbdare, deci vă prezint versiunea mult prescurtată.
Tineret, foarte mult tineret.
Organizații de tineret, gen ca la noi șoimii sau UTC-iștii pe vremuri…
Hm… oarecum, deși nu prea.
Les scouts cu spate creștin, dar nu neapărat religios.
Cu cravată și în uniforme, în care învață ascultarea (de cei mai mari), disciplina și curajul.
Cei mai mari asigură supravegherea, organizează activități, se investesc benevol, aleargă cât e ziua de lungă laolaltă cu puștanii, deși ar putea rămâne bine-mersi acasă să se joace pe Fortnite/Fifa.
Grupul cu care m-am încrucișat avea o listă întreagă de chestii de făcut, printre care o publicitate Calvin Klein.
Discuții aprinse despre ce și cum într-o publicitate Calvin Klein.
Nu m-am amestecat, dar am urmărit cu interes the making of.
Unul mititel, maxim 10 ani, a fost desemnat “voluntar” pentru publicitate, doar pentru că a răspuns mândru “eu” la cele 2 întrebări puse de cel mai mare:
– Cine poartă boxeri stilați, nu chiloți tetra?
– Cine are tablete pe post de abdomen?
Și într-adevăr, nu se lăudase aiurea.
Rămas doar în șosete și boxeri, chiar avea mini-tablete de ciocolată aliniate unde trebuie, cum trebuie și chiar purta niște boxeri stilați… cu Flash McQueen (< „Cars”, Pixar).
Și tremura de frig, până când a priceput ce anume avea de făcut, ca să fie filmat cum scrie la carte în această „publicitate Calvin Klein” pe de-antregul improvizată.
Precizez, i-au dat un spray și trebuia să se parfumeze pe piept în mod foarte abundent și sexy.
M-a pufnit râsul.
El săracu’ tremura ca varga în șosete și nu era deloc credibil într-o astfel de publicitate Calvin Klein, clar fără drepturi de autor originale, ci stângaci copiate după o publicitate (deodorant) Axa.
Copiii ăștia sunt plini de creativitate recombinatorie.
Plimbându-mă cu Teo, am văzut tot felul de oameni.
Cu un fel de nerăbdare în mișcări.
Deși era o duminică liniștită, vag însorită, fără vânt și fără ploaie, se putea adulmeca în aer acel parfum de nerăbdare, acea adiere de neliniște. Exact ca înainte de re-izolare.
Al doilea val. Care ar putea foarte bine să ne țină până după Anul Nou.
Faceți rezerve de cei dragi, că mi-e teamă de un Crăciun ecranizat, cu ciocniri și urări foarte distanțate, la limita extremă a anti-sărbătorescului.
Mâine poimâine am să vă povestesc ceva care mie mi-a dat serios de gândit.
Mi s-au adus la cunoștință două cazuri recente de vieți încheiate surprinzător de prostește, după niște încercări extraordinar de eroice.
Nici într-un film nu le-ai da crezare, dar-mi-te în realitate.
Încă mai meditez la subiect.
“Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.
Cică.
Amalia
PS: astăzi parcă ar fi ziua Danei (Năstase) Roman… „La mulți ani!” scumpă prietenă BFF, dar din păcate pierdută din vedere de atâția ani. Iar Canada e atât de departe…