My darling,
Poți să mă feliciți… ieri la ora asta, acum 26 de ani, eram proaspăt căsătorită, spusesem “oui”. Ieșisem de la Starea civilă, ni se aruncase deja cu orez, între timp interzis, pare-se.
Dar eu nu am aruncat nimănui buchetul, nu m-am îndurat, era prea frumos.
Plecam apoi spre restaurantul unde urma să luăm prânzul festiv cu cei dragi, familie, prieteni de suflet, ai noștri “martori” cei care au semnat alături de noi în Registrul Stării civile. Până să ajungem acolo, ne-am oprit pe drum să bem un Martini.
Așa a propus Martin Urban, prieten din copilărie al soțului meu, un neamț de aproape 2 metri, extrem de reținut și cumpătat de obicei, însă mega relaxat în acea dimineață.
Ne-am zis, hai să jucăm și la Loto, nici nu mai știu câți franci belgieni am căștigat, simbolic oricum…
Evident, am ajuns la prânz cu întârziere, pompette și uzi leoarcă, fiindcă ne-a prins ploaia.
Mariage pluvieux, mariage heureux.
Iar seara, urma să aibă loc petrecerea propriu-zisă. Ce de-a mai flori am primit… era apartamentul plin.
Și în scurt timp după aceea, plecam amândoi, cu tinichele și fundițe albe încă agățate de mașină, spre Italia, în luna de miere.
Efectiv, o lună întreagă de miere, în Toscana, la începutul lui mai. Altfel zis, anotimpul splendid pentru a vizita Siena, Florența, San Gimignano…
Am locuit timp de o lună într-un apartament imens, renovat într-o fermă toscană exact ca într-o carte poștală: un drum lung, îngust și șerpuitor, străjuit de chiparoși, grilaj de fier forjat la intrare, pentru a ajunge în vărful unui deal, unde domnea ferma cu ziduri groase de piatră, cu terasă umbrită și cu piscină.
Viță-de-vie, pe o parte a dealului, măslini pe cealaltă.
Liliac alb și mov înflorit. Și maci, un câmp întreg de maci. În viața mea nu am văzut ceva mai frumos.
Marisa și Sandro, Dzeu să îi ierte, erau prieteni de familie ai părinților soțului meu, ei ne oferiseră această vilegiatură toscană, ca și cadou de nuntă.
Marisa era unică, avea un simț al auto-ironiei foarte ascuțit, un râset de-a dreptul molipsitor și, în franceză, un accent italian să îl tai cu drujba, nu altceva. A avut grijă de noi de parcă eram copiii lor, și ce mâncare știa să facă… mamma mia!
Ne-am plimbat peste tot. Și am mâncat tone de înghețată italiană, indiferent de ora zilei. Mi-a plăcut la nebunie Siena, Piazza del Campo. Atunci, Florența nu m-a impresionat în mod deosebit.
Abia peste ani, când urma să revenim, am fost emoționată de frumusețea orașului… de fapt nu chiar, de frumusețea Giardino di Boboli. Dar stai, că mă rătăcesc în amintiri.
Cu o zi înainte de ceremonia prevăzută pentru ora 11h la Starea civilă, primesc un telefon, cineva de la Administrație. Care mă anunță, destul de sec, faptul că a doua zi, adică în sâmbăta cu pricina, Maison Communale va fi închisă din cauza festivităților de Paște (catolic).
Întâi încremenesc, gândindu-mă la toți invitații noștri, veniți din Franța, din SUA, din Țările de Jos, etc.
Imposibil, nu se poate.
Încep să protestez.
Mi se răspunde relativ sec că am fost deja avertizați prin curier oficial și că mă sună doar din politețe.
Întreb dacă nu putem reprograma totul… și la ce dată. Nu știe să îmi spună, pentru că nu el se ocupă de programări. Evident, când ți-e lumea mai dragă, își dă în petec administrația belgiană!
L-aș fi boxat, cu forță înmiită. Trântesc telefonul.
Mă așez, încerc să gândesc. Sună telefonul din nou. Poșta belgiană.
Ni s-a trimis o telegramă, vreau să mi-o citească la telefon, sau să mi-o trimită prin poștă?
Inițial, m-am gândit că erau felicitări telegrafiate de prieteni, zic să îmi citească la telefon.
Luați cunoștință că toate ceremoniile civile în data de 2 aprilie se anulează.
Contactați administrația pentru detalii și reprogramare.
Semnat, Cutărescu, responsabil Maison communale.
Oh fir-ar! E de rău, e o adevărată catastrofă. În ce zi suntem, când să reprogramăm, oare sămbăta viitoare se poate?
Asta ar veni… stai, mă uit în calendar.
Și văd că suntem vineri, 1 aprilie…
M-au păcălit.
M-au păcălit big time, așa cum scrie la carte, după toate regulile artei.
M-au păcălit frumos, prietenii noștri.
Epic.
Iar în octombrie, același an, îți scriam din nou.
O chemare imperioasă, un dor nespus… chiar și fără să știu dacă, după mai mult de 4 ani de la ultima ta scrisoare (iunie 1990) adresa mai era valabilă sau nu. Slavă Domnului, era…
Iar tu erai student în Iași. Ai primit acea scrisoare cu întârziere, evident.
Și ai răspuns.
Și ne-am reluat corespondența încă timp de un an.
Curios, din toate scrisorile mele, cea prin care te regăseam în octombrie 1994 este singura pe care ai pierdut-o.
Amalia