My darling,
Iată că sunt trei zile de când ți-am trimis Invitația… trei zile de când impui o tăcere îndărătnică.
Ca o capă de invizibilitate…
Ai inocența unui copil mic, ce închide ochii din răsputeri, crezând că astfel se ascunde și nu îl vede nimeni.
Vei imagina tu urmarea Invitației ?
Ești doritor să afli urmarea imaginată de mine ?
Și mai nou… e un gând pe cât de limpede, pe atât de ciudat, apărut în mintea mea din senin, fără umbra unei dovezi sau a vreunui indiciu material oarecare.
Un gând care spune în felul următor…
Tu ai fi păcătuit deja.
Ai fi căzut deja într-una, sau chiar mai multe, din acele nenumărate capcane ale meseriei voastre. Eu cred… de fapt, mintea mea știe, că în trecut tu ai fi fost deja în mod clasic infidel.
În tunete repetate.
Unii sunt catolici practicanți. Alții, alcoolici abstinenți.
Tu ai fi fost mai degrabă „ispitit practicant”.
Într-un târziu, evident, căit.
Mărturisit.
Pe jumătate iertat.
Și ai promis solemn să devii „ispitit abstinent”.
Iar cu mine, în fond, ai ispăși doar.
Te-ai ține, cu dinții, de acea promisiune.
Care devine neașteptat de cruntă, deci cu atât mai măreață.
Simbolic ar fi redemptio… iar tu ai avea harul perseverenței.
Harul acesta fiind o forță care sporește irezistibil voința.
Nu, de fapt… sporește dorința de mine și o supune, o dizolvă.
„De gratia et libero arbitrio”, Sf. Augustin.
S-ar putea spune că reziști eroic.
Dar nu din voință… ci din vinovăție.
Spune-mi că mă înșel, că mintea mea inventează.
Spune-mi că e doar un gând prostesc, fără temei, fără probe, fără dovezi.
Spune-mi că nu a existat nicicând o ispită atât de mare, încât să-i cazi pradă.
Nici o altă ispită, mai mare decât mine.
„Prima ta iubire arzândă, aproape transcendentală”…
Ta chance de salut.
Între noi adevărul, always.
Amalia