Și tu nu știi ce gânduri am,
Nu știi nici la ce vară alegi să renunți.
Ca să merg mai departe, eu mereu spre vârf mă înham,
Pe poteca îngustă centurând acești munți.
Și tu nu știi ce găsesc eu pe drum,
Nu știi nici culorile care mă orbesc.
Săgeți de lumină, pământ ars, iz de fum,
La stânga, prăpastia. La dreapta, de șerpi mă feresc.
Și tu nu știi de unde vin și încotro mă îndrept,
Nu știi nici popasul la care mă așez, doar ca să respir.
Cu ochii în ceață, cu îndoiala în piept,
Îndrăznesc să te cred busola spre vârf, agățată la capăt de fir.
Dar de fapt, tu nu știi nici măcar cine sunt,
Nu știi nimic din ce-am ales eu să tac.
Și-atunci, eu te las să renunți, la rece și crunt,
În loc să descoperi o vară doar a ta, colorată cu mac.
Nu, și nici n-ai să știi, nici mâine, nicicând,
Căci fără dorință, n-ai să știi decât ce ți-e dat,
Dar pe vârful de munte, dacă ajungi, vrând-nevrând
te găsești când te pierzi. Și te știi, cu vârf și-ndesat.
Amalia