My darling,
Iată că e deja luni dimineata, 10 februarie 2020.
M-am trezit devreme, aveam de prins un tgv care pleca din Gare du Midi la 07h17.
Știi cât de mult îmi plac trenurile.
La un moment dat, trenul nostru a depășit 300 km/h si un badge pop-up a apărut pe telefonul meu.
Conectată fiind la wifi-ul din tren, bănuiesc că am primit acest pop-up ca toți ceilalți călători.
Să știi că la un moment dat am rulat cu 320 km/h.
Am facut un screenshot, dar nu ți l-am mai trimis.
Mi-e teamă mereu să mă impun nedorită și neinvitată.
Dar când am văzut această viteză deja impresionantă, singurul lucru la care m-am gândit a fost: “faster”.
Îmi doream să meargă și mai repede, căci rămăsesem cu ideea, înfiptă în creier precum un cui ruginit, că ne vom vedea în Strasbourg trei-zile-și-trei-nopți…
Qui sait?
Ieri la amiază și seara a fost furtună în Bruxelles.
Cu gândul la plecarea de azi dimineața, am simțit că nu era destul aer.
Nu reușeam să respir.
Așa că am plecat să mă plimb în Bois de la Cambre.
Unde nu era mai nimeni.
Plimbându-mă acolo mai mult decât de obicei, am avut o reminiscență din adolescență.
Uram viața din casa noastră, și de îndată ce începea o furtună, plecam hai-hui “pe centru” până în parc, departe, de una singură.
Pe bulevardul principal, conceput sovietic, curentul de aer era învârtejat, violent, biciuitor dacă aveai vântul din față.
Perfect pentru starea mea de spirit.
Cu căt mai dezlănțuită era furtuna… cu atât mă atrăgea mai mult.
Aș fi acceptat să fiu și fulgerată, electrocutată instant, orice… numai viața aceea nu.
Și singura amintire frumoasă din acea vreme… erau scrisorile tale, iubirea ta.
Amalia